Dacă ar exista o formă de electricitate care să facă să apară întunericul la fel cum există o formă de electricitate care face să apară lumina, numărul posibilităților s-ar dubla, dar s-ar dubla și factura lunară.
Cu toate astea mi se pare neplăcut – gândea domnul Juarroz – că e suficient să stingi lumina ca să apară întunericul.
Ca să dăm întunericului importanța meritată – aceeași, cel puțin, pe care o dăm luminii –, ar trebui să fie necesar actul de a aprinde întunericul.
Astfel, când s-ar stinge lumina, nu s-ar ivi imediat întunericul, ci o stare intermediară oarecare.
Nu e considerat important decât ceea ce are un cost: să aprinzi întunericul și să îl plătești, mi se pare urgent, gândi domnul Juarroz, cu o secundă înainte de a se lovi cu genunchiul de o masă.
— Cine a stins nenorocita de lumină?! strigă, enervat, domnul Juarroz.
Absența dovezilor fizice
Pentru că nu este elegant să nu vezi nimic când sunt atâtea lucruri de văzut, domnul Juarroz stătea în casă, la fereastră, privind lucrurile din lume.
Pentru că în casă se auzea liniștea, domnul Juarroz deschidea fereastra ca să intre zgomotele, pentru că, în fond, detesta liniștea.
Pentru că mâinile sunt, mai presus de orice, mașinării de atins lucrurile, domnului Juarroz, îi plăcea să-și sprijine mâna stângă de geam când stătea în casă în fața ferestrei deschise.
Pentru că una dintre caracteristicile cele mai incitante ale omului este capacitatea de a mirosi și de a gusta, domnului Juarroz îi plăcea să bea și o cafea fierbinte, cu aromă puternică, în clipele în care stătea în casă la fereastra deschisă ca să vadă și să audă și cu mâna dreaptă sprijinită de geam ca să atingă.
Pentru că îi plăcea foarte mult să gândească, domnul Juarroz se pierdea în propriile gânduri când stătea în casă, la fereastra deschisă, cu mâna stângă sprijinită de geam și bând o cafea fierbinte, și, astfel, când soția lui îl întreba ce a văzut și ce a auzit la fereastră, domnul Juarroz nu știa ce să răspundă, fiindcă nu își amintea nimic. Și doar o ceașcă de cafea goală dovedea ceva: el băuse, în realitate, cafeaua.
Domnul Juarroz se gândea de multe ori că lumea ar fi fost mai fizică dacă lucrurile văzute sau auzite ar fi lăsat și ele, la sfârșit, o ceașcă de cafea goală, astfel încât să-i dovedească nevestei că nu pierde timpul, cum îl acuza ea. Dar, după ce ai gândit, nimic nu se schimbă, pentru că gândurile nu lasă nici ele dovezi. Doar cafeaua, doar cafeaua, murmura.
Umbre
Bineînțeles că umbra nu e bună pentru a ascunde forme, se gândea domnul Juarroz, dar e bună pentru a ascunde culori. Totuși, dacă vei ascunde un pătrat alb într-o umbră toată lumea va râde de tine
Cu toate acestea, ca un scufundător atunci când se scufundă în apă, un obiect negru și fără înălțime va dispărea înăuntrul unei umbre.
De exemplu, gândea domnul Juarroz, umbra e un loc ideal pentru a ascunde un pătrat negru.
Există o singură problemă, e un ascunziș efemer, se gândea.
— Dar nu există ascunziș care să nu fie astfel.
Toate ascunzișurile depind de soare, mai murmură, enigmatic, domnul Juarroz.
Umbre și ascunzișuri
Evident, domnul Juarroz știa că a te ascunde după o mobilă nu este același lucru cu a te ascunde după o umbră. Problema acesteia este că nu are volum.
Cu toate acestea, domnul Juarroz nu putea să nu-și spună că după umbra unui turn înalt ești mai bine ascuns decât după umbra unei lămpi. Nu ești acoperit, se gândea domnul Juarroz, dar ești mai departe. Și a fi mai departe este o altă formă de a te ascunde.
Mai obositoare, totuși, spunea domnul Juarroz.
Rezolvarea unor probleme practice
Domnul Juarroz se gândea că lumea e desincronizată, fiindcă pe de o parte erau inundații, iar pe de altă parte oamenii sufereau de sete, când începu în sfârșit să fie atent la zgomotul făcut de un robinet care picura.
Domnul Juarroz petrecu apoi minute în șir observând picăturile care cădeau din robinet.
Domnul Juarroz începu atunci să se gândească din nou că lumea este desincronizată, pentru că acolo, în casa lui, era un robinet care picura, iar în alte case nu.
Încercă atunci să-și amintească de unealta folosită pentru a strânge robinetul, iar ea se afla chiar acolo, lăsată, desigur, de soție, pentru ca el să acționeze în consecință.
Problema este că domnul Juarroz, chiar și după ce privise îndelung instrumentul acela, nu reușea să-și amintească numele lui.
— Nu umblu cu lucruri al căror nume nu-l știu, murmură pentru sine domnul Juarroz, de parcă tocmai ar fi stabilit încă o poruncă a religiei sale existențiale.
Hotărî atunci să elimine pic-pic-ul robinetului prin gândire, fiindcă prin acțiune nu avea să mai ajungă la asta. Începu astfel să se gândească la o melodie de Mozart, având, în plus, grijă să dea volumul acesteia mai sus decât volumul realității. Așa a făcut. Și a funcționat.
Biblioteca
Domnului Juarroz îi plăcea să-și organizeze biblioteca într-un mod secret. Nimănui nu îi place să dezvăluie secrete personale.
Domnul Juarroz organizase mai întâi biblioteca în ordinea alfabetică a titlurilor de pe cotoarele cărților. Dar, în scurt timp, fusese descoperit.
Domnul Juarroz își organizase apoi biblioteca tot în ordine alfabetică, dar ținând cont de primul cuvânt al fiecărei cărți.
A fost mai dificil, dar după un timp cineva spusese: Gata, știu!
După aceea domnul Juarroz reordonase biblioteca, tot în ordine alfabetică, după al o mielea cuvânt al fiecărei cărți.
