Trebuie să elimin din clădire partea din spate – se gândi Șeful – altfel nu mai merge.
De fapt, niște strigăte îngrozitoare veneau din același loc ca întotdeauna. Și se apropiau.
Șeful luă poziție de drepți, așteptând.
Când pericolul se apropie, comandantul îl înfruntă cu spatele drept și fruntea sus, se gândi Șeful. Dar se aplecă imediat ca să ridice un bănuț care îi căzuse din buzunar.
Se făcu din nou drept, drept de tot, rămase neclintit, cu capul ridicat, de parcă n-ar mai fi existat pe lume nicio monedă căzută pe jos. Perfect vertical, iată Omul.
Între timp, strigătele începeau să prindă formă.
Prinseră, apoi, cea mai rea dintre forme: erau vocile Asistenților lui. Nici măcar o clipă nu-i dădeau pace.
Șeful se săturase să fie scos din sărite de oamenii aceia cu asistența lor cu tot. Avea dreptul să-și iasă din sărite de unul singur, ca un adevărat Șef. Dar iată-i din nou, sosiseră Asistenții.
O zi din viața Șefului (2)
Încuie ușa pe dinăuntru. După aceea, putea întotdeauna să spună că fusese într-o ședință importantă.
Dacă el era Șeful, adică punctul maxim, nu era oare important să gândească el însuși?
De altfel, singur reușea să țină, nici nu încape îndoială, cea mai importantă dintre ședințe.
Ca să se simtă mai convingător atunci când avea să prezinte justificarea pentru ușa încuiată, începu să vorbească singur, de parcă ar fi discutat cu vreun gând al său de mai devreme.
Pentru că nu era deprins să nu fie de acord cu el însuși, primele cuvinte pe care le scoase fură:
— Bravo! Excelentă idee!
O zi din viața Șefului (3)
Asistenții erau acum aproape.
Alergau și strigau, speriați.
Se întâmpla ceva grav.
Șeful se îndreptă, întinse mâna și ridică arătătorul în sus.
Îi plăcea gestul acesta; simțea că hotărăște drumul populației.
Numai că deasupra biroului său nu se afla nimic. Doar camere goale. Și niște toalete.
În sus, drumul e în sus – părea să spună Șeful prin gestul acela, ținând mâna întinsă și degetul arătător în poziție verticală.
Și, pentru că de câteva minute nu-și mai lua gândul de la populație, se simți înduioșat și uimit de el însuși.
El, care înainte să fie Șef nu se gândise niciodată, dar niciodată, la populație, avea acum absolut toate gândurile acaparate de ea; de ea, adică de populație (pe care n-o cunoscuse niciodată).
Se învață și asta, murmură. La fel ca o nouă tehnică de săritură în înălțime; se învață.
Dar ei au și ajuns, sunt acolo, de partea cealaltă, și bat la ușa biroului său.
— Economiștii!
— Economiștii avansează! strigau Asistenții, alarmați, de dincolo de ușă.
O zi din viața Șefului (4)
— Ce-i cu hărmălaia asta? întrebă Șeful. Eram disperat, dar liniștit. Ce veniți acum să...?!
— Economiștii spun că trebuie să tăiem și mai mult din cheltuieli! spuseră Asistenții, într-un singur glas, cu respirația întretăiată.
— Care cheltuieli?
— Ale celorlalți!
— A, ale celorlalți! exclamă Șeful, ușurat.
— Da, Șefule, dar asta nu-nseamnă că trebuie să ne culcăm pe-o ureche. Pentru că economiștii (iar cuvântul acesta era spus de parcă le-ar fi fost teamă să-l repete cu voce tare), atunci când spun că trebuie reduse urgent cheltuielile celorlalți, tot pe noi ne privesc. Fix.
— Pe noi?! exclamă Șeful, indignat. Dar noi nu suntem ceilalți!
Tăcură cu toții brusc, în același timp, de parcă s-ar fi înțeles între ei.
Șeful era nervos.
Își îndreptă cravata și își potrivi cu un gest ușor cureaua de la pantaloni.
