Numaidecât, Primul Asistent își îndreptă și el cravata și își potrivi cu un gest ușor cureaua de la pantaloni.
Imediat după aceea, Al Doilea Asistent își îndreptă și el cravata și încercă să-și potrivească ușor cureaua de la pantaloni. Dar nu reuși: uitase să-și pună cureaua.
Coborî privirea rușinat, dar Șeful nu vedea și nu auzea nimic.
— Povestea asta cu Ceilalți... murmură. Povestea asta cu Ceilalți m-a intrigat întotdeauna.
— Da, Ceilalți... murmură Primul Asistent fără să știe prea bine ce să spună.
— Ceilalți sunt fascinanți! exclamă deodată Al Doilea Asistent, de parcă ar fi descoperit chiar atunci răspunsul vreunei probleme aritmetice.
— Stai calm, domnule Asistent! spuse Șeful, care, puțin câte puțin, își recăpăta stăpânirea de sine. Nu exagera! Ceilalți sunt necesari! Necesari! Ia bine aminte la cuvântul ăsta. Nu sunt fascinanți, asta-i altceva.
Deschise atunci fereastra și încercă să se calmeze încetul cu încetul, numărând toți Necesarii care treceau dintr-o parte în alta.
— Necesari! repetă cu voce tare, întors cu spatele la Asistenți. Necesari!
Instinctul
Șeful detesta geografia, economia, literatura, chimia, sociologia, ingineria, matematica, fizica și toate științele inventate după Hristos. Ce aprecia el era instinctul.
— Instinctul, pricepi!
Asistentul pricepea că Șeful vrea ca el să nu priceapă. De aceea, clătina din cap.
— Dumneata nu știi ce-i instinctul?
Asistentul clătină iarăși din cap, și mai viguros. Era dintre cei buni.
Șefului îi plăcea să explice – orice, chiar și inexplicabilul –, iar asistenților le plăcea Șeful. Acesta nu avea alte ocazii. De aceea pornea la atac în direcția Asistenților la fel cum taurul, în unele ceremonii populare, pornește la atac împotriva răniților și a invalizilor rămași în urmă.
— Instinctul (spuse Șeful, complet absorbit de cuvântarea sa), instinctul e ceva ce se naște aici (și arăta spre stomac) și urcă, urcă, urcă (și ilustra prin gesturi) până când ajunge aici! (Și, cu mâna dreaptă, își apuca propriul gât.) Aici, pricepi!
— În gât! exclamă Asistentul, de parcă i-ar fi fost dezvăluit chiar atunci un secret vechi de două milenii.
— Mai mult decât în gât, specifică Șeful (care se pricepea foarte bine să specifice), instinctul îmi urcă până la vocabular, iar acesta e, așa, cum să spun, parcă luat cu totul sub stăpânire de o forță ieșită din comun.
— O forță... spuse Asistentul, pe care o inteligență normală n-o poate înțelege.
— Exact! Nicio inteligență normală, nicio inteligență ieșită din comun: inteligența nu-i o unealtă capabilă să-mi înțeleagă discursurile. Eu vorbesc pentru populație!
— E direcția ideală, murmură, încetișor, Primul Asistent.
Răceala
De dimineață, îi făcură cadou Șefului harta țării, împăturită frumos, colorată, pentru ca Șeful să nu mai confunde Nordul cu Sudul, Litoralul cu Interiorul, orașele mari cu satele mici, castelele cu centrele comerciale moderne, izvoarele cu crâșmele. În sfârșit, îi făcură cadou Șefului harta țării ca să nu mai confunde totul cu opusul său.
Dar, pentru că Șeful își băgă, distrat, harta în buzunar, după-amiaza ajunse să-și sufle nasul cu ea.
— Fir-ar să fie de batistă pe care mi-ați făcut-o cadou! protestă. Îți spargi nasul cu ea!
Cei doi Asistenți, care, atunci când aveau martori, erau foarte patrioți – iar în cazul acela se aveau drept martori unul pe celălalt – înghețaseră, pe toată lungimea coloanei vertebrale, din cap până în picioare: așa ceva nu se face. Nici mănușile, nici haina groasă sau fularul nu opreau fiorii reci. În plus, temperatura era cu câteva grade sub zero.
— Vai, Șefule... Nu-i batistă, e harta țării!
— A, exclamă Șeful, de-asta e așa aspră!
Șeful protestă, ridică din umeri și, pentru că răul era deja făcut, continuă să-și sufle nasul cu harta.
— Suflați-vă nasul cu litoralul! propuse atunci unul dintre asistenți. E cel mai bine, ca să nu vă răniți la nas. E mai moale.
Deodată, Șeful se opri și își fixă Asistentul cu privirea. Se simțea un fel de încordare în aer: preocuparea aceea pentru sănătatea lui... Fără niciun cuvânt, Șeful se aplecă și sărută, ușor, dar semnificativ, fruntea Asistentului devotat.
Am început să vă citesc cronicile, domnule Kraus. E plăcut în lume în ultima vreme, nu-i așa?
Domnul Kraus zâmbi. Mulțumi. Își luă la revedere.
Șeful căruia îi plăcea mișcarea (1)
Șefului îi plăcea schimbarea pentru că nu-i plăcea să stea pe loc. Și nu-i plăcea să stea pe loc pentru că îi plăcea schimbarea. Acestea erau ideile lui asupra problemei respective. Șeful avea și alte idei, dar despre alte chestiuni. Despre stat pe loc și mișcare – acestea erau ideile lui. Două.
Încerca să alterneze. Uneori se mândrea cu una dintre ele, alteori cu cealaltă. Șeful spunea:
— Asta se numește proprietatea comutativă a limbajului. La fel cum doi plus trei e totuna cu trei plus doi, neplăcerea de a sta pe loc e totuna cu plăcerea mișcării. Mai mult: plăcerea mișcării e totuna cu neplăcerea de a sta pe loc. Nu știu dacă m-ați înțeles...
Cei doi Asistenți înțeleseseră.
— Așadar, spuse Șeful, arătând către unul dintre ei, dumneata!
