Zeul i-a spus lui Midas să se îmbăieze în râu și să verse apă peste tot ceea ce a transformat în aur. Dacă are noroc, totul, inclusiv Marygold, urma să se întoarcă la forma inițială. Iar Midas a avut într-adevăr noroc, indcă, în nalul poveștii, după mulți ani, îl vedem pe regele Midas legănându-și nepoții pe genunchi, spunându-le cum a ajuns să nu suporte să vadă aurul, cu excepția părului auriu al icei sale.
Mama lui Paul din Căluțul câștigător are foarte multe în comun cu regele Midas. Ea are o sete nestăvilită după bani; el, o sete nestăvilită după aur. Ea dobândește atingerea de aur sub forma puterilor paranormale ale ului său; Midas o dobândește direct, sub forma unui dar de la zeu. Ea nu își poate salva ul de la moarte, iar Midas nu își poate salva ica de la moartea prin transformare în aur. Mama lui Paul are o sete interioară care nu poate potolită niciodată; setea asemănătoare a lui Midas este re ectată la exterior când atingerea de aur îi neagă bucuriile umane atât de normale precum mâncatul și atingerea.
Acesta este însă punctul în care similitudinile se sfârșesc. Mama lui Paul este incapabilă de iubire; nu are o bogăție interioară care să îi permită să
relaționeze cu ul și cu restul familiei. Midas, deși este nechibzuit și greșește cerând ceea ce îi va aduce nefericire în locul fericirii, își iubește cu adevărat ica. Din această iubire, el poate dobândi înțelepciunea care îi arată că
iubirea este cu mult superioară dobândirii de aur. De asemenea, este capabil să vadă limpede că moare prin înfometare și să admită că, pentru el, aurul a devenit o negare a vieții. Devine mai bogat la interior, mai bogat în iubire și în înțelepciune, indcă învață din propria experiență și, conform poveștii lui Hawthorne, își biruiește obsesia pentru aur.
ZEI SACRIFICIULUI UMAN
Cine să e acest zeu al aurului care l-a vizitat pe Midas? De ce a pătruns în vistieria subterană cu atâta bunăvoință față de un muritor? Și, după ce i-a îndeplinit dorința lui Midas, de ce a fost dispus să intervină și să-l salveze pe regele nesăbuit de la dorința nebunească a atingerii de aur?
Despre regele Midas, cel mai probabil o gură mitologică, și nu istorică, se spune că ar domnit în regatul Frigiei (în vestul Turciei de astăzi) la începutul secolului al VII-lea î.H. Pentru a își demonstra evlavia, se spune că
și-ar trimis propriul tron aurit drept ofrandă sanctuarului din Del . A trăit cu doar câteva generații înaintea regelui Cresus, a cărui bogăție este atestată
istoric. Povestea originală a lui Midas este grecească și, ca multe alte mituri grecești, a fost repovestită de un poet roman, Ovidiu, în Metamorfoze.3 În varianta lui Ovidiu, Midas nu a avut o ică, iar dobândirea atingerii de aur
este doar un episod din multe altele în care este implicat zeul aurului, pe care Hawthorne nu le-a numit.
Ovidiu ne spune că numele zeului este Dionis, stăpân al viei și al beției.
Dionis, sau Bacchus la romani, avea mulți adoratori printre bețivi. Unul dintre aceștia era un satir bătrân numit Silenus care cântărea aproape jumătate de tonă de la tot alcoolul pe care îl băuse. Capturat de țărani, Silenus a fost adus în fața regelui, nimeni altul decât Midas! Lui Midas îi erau cunoscute desfătările în beție ale lui Dionis și chiar s-a îmbătat de multe ori alături de Silenus. Așa că Midas i-a oferit vechiului său prieten o serbare cu băuturi ce a ținut zece zile și zece nopți. Apoi, l-a dus pe Silenus acasă la Dionis. Zeul, încântat de aceasta, i-a oferit lui Midas o binecuvântare: orice dorință i se va împlini.
Punctul culminant al poveștii lui Ovidiu despre Midas este asemănător cu cel al poveștii lui Hawthorne, astfel că îl vom lăsa pe Midas să se concentreze asupra ofertei generoase a zeului Dionis.
Fiu al lui Zeus cu o muritoare, Dionis a fost lovit de nebunie. A rătăcit din regat în regat, din Egipt până în Siria și Frigia, și în ecare loc transmitea deprinderile cultivării viței de vie și a producerii vinului. În Frigia, Dionis a fost inițiat în misterele cultului zeiței Cybele. Această zeiță era personi carea multora dintre aspectele înfricoșătoare ale unei zeițe a fertilității. Ca mamă a recoltelor, animalelor și oamenilor, zeița fertilității era înzestrată cu puteri colosale. Ciclurile vieții și ale morții aparțineau domeniului lui Cybele, dar și celui al zeițelor-mamă din tărâmurile învecinate, care îi semănau mult.
Ca stăpână a vieții și a morții, zeița trebuia ea însăși să facă sacri cii.4
Pentru Cybele, jertfa a fost Attis, tânărul păstor pe care îl iubea și căruia este posibil să îi fost mamă. Attis a fost ucis de un porc mistreț sau, în anumite variante ale mitului, s-a castrat de unul singur și a sângerat până la moarte sub un pin, copac sacru pentru Cybele. După moarte, Attis a dobândit o nouă viață sub forma unui pin.
Moartea lui Attis a condus la reînnoirea pământului și la viața noilor recolte, ind reconstituită anual într-o sărbătoare grandioasă organizată în jurul echinocțiului de primăvară, în luna martie. În cea de-a treia zi, cunoscută drept Ziua Sângelui, marele preot vărsa sânge din propriile brațe și îl oferea drept sacri ciu. Pe fondul muzicii sălbatice a chimvalelor, tobelor,
goarnelor și naiurilor, adoratorii dansau până la euforie și se tăiau astfel încât sângele să le curgă pe altar. În această stare de frenezie, unii își ridicau robele și se castrau, azvârlindu-și organele genitale pe statuia lui Cybele ca ofrandă supremă.
Cărui scop puteau servi aceste mutilații îngrozitoare? Aparent, se considera că puterea organelor genitale masculine era transformată prin sacri care. Nemai ind capabile să însămânțeze femeile muritoare, aceste organe genitale erau îngropate întru însămânțarea pământului. Așadar, întocmai ca sacri ciile cu sânge uman, organele genitale tăiate aveau scopul de a împinge marea roată a vieții de la anotimpul morții la cel al nașterii.
Din descrierea de mai sus, e lesne de înțeles de ce Cybele era slujită de preoți fameni. Cybele a fost nevoită să îl sacri ce pe Attis, pe care l-a iubit cel mai mult, pentru a-și îndeplini rolul fertilizator. Asemenea ei, slujitorii săi sacri cau uneori ce aveau mai de preț – bărbăția, puterea de reproducere
– pentru a îi ampli ca zeiței puterile de fertilizare. De fapt, moartea lui Attis e un indiciu puternic că sacri ciul uman a fost parte din aceste ritualuri ale fertilității. Nu numai puterea organelor genitale, ci și puterea vieții însăși avea să e pusă în serviciul zeiței.
Binefăcătorul regelui Midas, Dionis, a luat aminte la ritualurile frenetice ale zeiței Cybele. Pe măsură ce cultul lui Dionis s-a răspândit, adoratorii acestuia au aspirat la o stare de beție divină (de regulă prin consumul de vin). În această stare de frenezie, li se întâmpla să confunde persoane iubite cu are sălbatice și să le smulgă mâinile și picioarele. Faptul că adoratorii acestuia erau de multe ori un cortegiu de femei numite menade, iar victimele lor erau bărbați (precum Penteu, din Bachantele de Euripide) reprezintă o reconstituire a momentelor violente când zeița fertilității a transformat moartea în viață prin intermediul sacri ciului.
Concluzia că moartea lui Attis este rezultatul sacri ciului uman este explicită dacă ne gândim la ceea ce știm despre mulți zei și zeițe ale fertilității. Vechiul Testament este plin de trimiteri la lunga luptă pentru încetarea sacri ciilor umane, adeseori prezentată drept lupta dintre Iahve și zeii păgâni. Ni se povestește despre regele Ahaz, care „n-a făcut ce este bine înaintea Domnului… a făcut chiar chipuri turnate pentru baali; și… a trecut pe ii săi prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul
dinaintea copiilor lui Israel“.5 Baal era zeu de origine feniciană, avea putere asupra ploii și, astfel, asupra fertilității pământului. De regulă, era adorat sub formă de vițel sau taur, iar sacri ciile umane oferite acestuia aveau scopul de a face pământurile fertile. Sacri ciile umane erau folosite pentru a stabili o conexiune cu divinul de către regele Ahab, de către războinicul Ie a Galaaditul și poate chiar și de profetul Ilie.6
Cultul lui Baal și al altor zei asemenea lui s-a răspândit odată cu explorările întreprinse de fenicienii antici, care au în ințat numeroase colonii pe țărmul Mării Mediterane. În Cartagina, fondată de fenicieni, nenumărați copii au fost oferiți drept sacri ciu. 7 Adoratorii dansau în ritmurile tamburinelor și ale naiurilor care înăbușeau urletele copiilor așezați în mâinile unui idol din bronz cu cap de vițel, de unde alunecau fără
salvare în ăcările cuptoarelor. Arheologii au descoperit urne cu rămășițele a aproximativ 20 000 de copii, victime ale sacri ciilor.
Ritualuri religioase ce includ sacri ciul uman apar în multe culturi foarte diferite unele de celelalte din întreaga lume. Așadar, practica sacri ciului uman cu siguranță că nu este caracteristică numai triburilor și vremurilor descrise în Vechiul Testament. Când a cucerit Galia, Iulius Cezar a documentat sacri ciile pentru fertilitate făcute de celți. Cu ocazia unei sărbători grandioase, organizate o dată la cinci ani, preoții druizi sacri cau criminali condamnați. Celții considerau că fertilitatea pământurilor crește direct proporțional cu numărul de sacri cii umane făcute. 8
Nicio altă civilizație nu a plasat sacri ciul uman în centrul existenței sale așa cum au făcut-o aztecii. 9 În mitologia aztecă, zeii s-au sacri cat pentru a-l hrăni pe cel de-Al Cincilea Soare. Așadar, aztecii considerau că practica sacri ciului de sine izvorăște din zei și că existența continuă a universului lor depinde de aceste sacri cii. Sângele menținea soarele pe ceruri, iar nenumăratele metode de a vărsa sânge le permiteau aztecilor să amâne temuta zi în care soarele avea să își înceteze mișcarea pe bolta cerească.
Sacri ciul preferat era cel al inimii umane, indcă la azteci inima simboliza viața. Aceștia credeau că inima conține uide vitale care o mențin în mișcare și care, prin sacri ciu, vor face soarele să continue să se miște și să se ridice la ceruri în ecare zi. Așadar, preoții scoteau de multe ori inima încă bătând din pieptul victimei și o ridicau la cer ca să hrănească soarele.
Smulgerea inimii simboliza de asemenea depănușarea porumbului, ridicarea inimii la ceruri ajutând recolta nouă de porumb să crească cât mai înaltă.
Aztecii au împământenit un sistem de războaie recurente care le permitea capturarea de prizonieri cu scopul sacri cării. Deși estimările conchistadorilor din secolul al XVI-lea cu privire la sacri ciile umane sunt probabil exagerate, este clar că sacri ciile erau răspândite și sistematizate.
Astfel, despre o mamă care năștea se spunea că „a creat un prizonier“. Unul dintre cântecele lui Xipe, zeul aztec al soarelui și al porumbului, povestește despre transformarea în zeul războiului Huitzilopochtli. Așadar, sângele prizonierilor sacri cați alimenta creșterea porumbului. 10
Unele victime ale sacri ciilor erau obligate să joace rolul de zeu. În acest fel, victimelor le era conferită datoria sacră de a reprezenta un zeu sau o zeiță. Spre exemplu, în ecare an, în luna septembrie avea loc o sărbătoare în cinstea zeiței porumbului, Chicomecohuatl. 11 După un post strict de șapte zile, o tânără sclavă era împodobită cu hainele unei zeițe, cu știuleți de porumb la gât și cu o pană verde în vârful capului. Pana simboliza porumbul în maturare care, la momentul festivalului, era aproape gata de recoltare.
După o serie de ritualuri, inclusiv o posibilă căsătorie a fetei cu zeul războiului Huitzilopochtli, ecare persoană trebuia să vină înaintea fetei, să
se lase pe vine (echivalentul prosternării sau îngenuncherii) și să îi ofere un potir cu sângele scurs din urechile sale drept penitență pe parcursul celor șapte zile de post. Ulterior, preoții sacri cau fata, astfel încât sângele ei să
îmbibe altarul pe care fuseseră așezate porumb, legume și semințe de toate felurile. Corpul fetei era jupuit, iar un preot îi purta pielea, îmbrăcat ind în hainele zeiței. Procesiunea părăsea templul, cu preotul în frunte, dansând, pentru a anunța renașterea zeiței.
Dacă aceste exemple ale sacri ciului uman în ritualurile de fertilitate ne par foarte îndepărtate de viața contemporană, ne-am putea gândi cât de mulți oameni sunt dispuși astăzi să ucidă pentru bani. Știrile ne prezintă un șuvoi nesfârșit de sacri cii: taximetriști uciși pentru câteva sute de dolari, vânzători împușcați, deși au cedat casa cu bani, un turist înjunghiat pentru o mână de bani. În cartea
e Highest Altar, jurnalistul Patrick Tierney
susține, cu argumente solide, că sacri ciile umane au loc și în ziua de azi în
