Scrooge și Li sunt aduși, prin di cultățile lor nanciare, în fața unei conștientizări a sinelui profund. Cei doi nu ne oferă reguli prin care să ne de nim propriul comportament. Dacă ar face asta, am putea conchide din exemplul oferit de Scrooge că ar trebui să căutăm bogăția pentru ca mai apoi să o împărțim cu alții, iar din exemplul lui Li că ar trebui să renunțăm cu totul la bogăție. Ceea ce învățăm de la ei este că interacțiunile noastre cu bogăția pot parte dintr-un proces prin care ne descoperim pe noi înșine și intrăm în contact cu profunzimea rii noastre.
Negarea propriei ri este, probabil, forma supremă de zgârcenie, indcă
astfel negăm ceea ce avem noi mai de preț, refuzăm posibilitatea schimbării și a creșterii. Dacă un om ca Scrooge ajunge să își recunoască capacitatea de a iubi și a împărți, atunci el va cu atât mai bogat pentru că a descoperit -o de unul singur. Dacă un om ca Li descoperă că bogăția este distructivă
pentru el și renunță la ea, atunci și el este mai bogat pentru cunoașterea de sine pe care a dobândit-o. Esența nu este renunțarea la avuție, ci acceptarea călătoriei ce trebuie parcursă pentru a ne înțelege valorile.
REGELE CARE A RENUNȚAT LA AVUȚIE
Aceasta este povestea unui rege din India care a domnit asupra unui imperiu vast. 7 În ciuda bogăției sale, regele Shikhidhvaja tânjea să trăiască o viață
profund religioasă și să cunoască adevărurile supreme. S-a întâlnit cu mulți s nți și înțelepți și a practicat multe discipline spirituale. În cele din urmă,
este convins că singura cale prin care poate dobândi adevărul și pacea care depășește înțelegerea este renunțarea.
Regele a chibzuit bine la ce anume ar trebui să renunțe și când. Acesta deținea avuții imense sub forma pământurilor și a bunurilor de preț, controla armate și avea mulți servitori și ducea un stil de viață opulent și plin de lux. Mai mult decât atât, își iubea profund soția, pe regina Chudala.
În cele din urmă, regele hotărăște că va renunța la tron. Îi spune soției chinul pe care îl simte și cât de mult tânjește să obțină pacea. O imploră să
aibă grijă de regat astfel încât el să își poată găsi împlinirea.
Regina, o femeie înțeleaptă, bănuia că soțul ei nu va a a pacea pe care o caută prin acest proces de renunțare. Știind, totuși, că nu prin rațiune și argumente îl va face să se răzgândească, preia frâiele regatului și se dovedește a o conducătoare excelentă.
Regele a urcat pe cele mai înalte vârfuri ale munților Himalaya, înălțimi care simbolizează înălțimile spirituale la care aspira să ajungă. Și-a construit o colibă rudimentară și și-a făcut veșminte din brele de scoarță de copac. A dormit pe o piele de căprioară și s-a îmbăiat în ape reci ca gheața. Indiferent cât se ruga, medita, făcea incantații și practica asceza, nu-și putea găsi pacea.
De fapt, cu cât se disciplina mai tare în încercarea de a ține aceste devoțiuni spirituale, cu atât simțea mai multă neliniște.
Fiindcă regele credea cu adevărat că pacea izvorăște din renunțare, credea că nefericirea lui continuă izvorăște din abundența de care se bucură.
Decide să renunțe la și mai multe în urmărirea scopului său. De la dieta bogată de care s-a bucurat ca rege, ajunsese să nu mai mănânce decât rădăcini și fructe. Considera însă că și atât e prea mult, astfel că se limită
strict la fructe. Pentru început, mânca fructe o dată la două zile, apoi o dată
la trei zile și, în cele din urmă, numai o dată la cinci zile.
Cu toate acestea, suferea în continuare de o puternică agitație lăuntrică și era tot mai măcinat de viața pe care o ducea. Pentru a depăși această
suferință, se gândea întruna la ce să mai renunțe. Corpul a început să i se veștejească. Când regina l-a vizitat și l-a găsit în starea aceea deplorabilă, ea a fost cuprinsă de o mare mâhnire.
Din fericire pentru rege, soția lui nu era numai regină, ci și zeiță.
Nevrând să îi permită soțului său să continue pe acest drum către pierzanie,
ea a luat forma unui mare înțelept pe nume Khumba și l-a vizitat pe rege la coliba sa.
Regele l-a onorat pe acest bătrân înțelept și, drept răspuns la întrebările lui, i-a dezvăluit întreaga poveste a renunțării la regat și a traiului la înălțime, în pustiu.
Înțeleptul a ascultat până la capăt istorisirea și i-a spus simplu: „Pacea urmează renunțării.“
După aceasta, Khumba s-a făcut nevăzut, lăsându-l pe rege nedumerit.
Acesta considera că a renunțat deja la foarte multe lucruri. Chiar și așa, hotărî să renunțe la și mai multe: la coliba de paie, la hainele din bră
lemnoasă, la pielea de căprioară și la vasul cu apă de băut. Acum chiar nu mai avea nimic, însă se simțea mai nefericit ca niciodată.
Regina, deghizată în Khumba, îi reapăru regelui și îl întreabă dacă a găsit pacea și fericirea.
Când regele i-a răspuns că se simte deznădăjduit și disperat, Khumba i-a mai spus o dată: „Pacea urmează renunțării. Încă nu ai renunțat la destule.“
Din nou, Khumba a dispărut.
Regele, meditând la cuvintele lui Khumba, a hotărât că singurul lucru la care i-a mai rămas să renunțe este propria viață. Așa că a adunat lemne și a făcut un foc mare. Dacă ăcările aveau să îi consume corpul, credea că va atinge în sfârșit pacea interioară. De trei ori a încercuit focul, luându-și adio de la corpul lui, spunându-i că i-a oferit plăceri minunate, dar că nu a fost în stare să găsească pacea. În momentul în care regele era gata se arunce în ăcări, înțeleptul Khumba și-a făcut apariția și l-a prins punând capăt nebuniei. De data aceasta înțeleptul i-a vorbit direct regelui, întrebându-l cine va mai găsi pacea și cine se va mai bucura de ea dacă renunță la propriul corp. Khumba i-a spus că omul este format din uidele mamei și ale tatălui și că acești părinți sunt, la rândul lor, formați din hrana care i-a alimentat, iar aceasta vine din pământ. Corpul creat din pământ nu îi poate aparține regelui, și nici conștiința divină ce pătrunde în trup nu îi poate aparține acestuia. Astfel că, aruncându-se în ăcări, renunță la o viață și o conștiință care i-au fost conferite, dar care nu îi aparțin. Ceea ce trebuie să
abandoneze regele, conchise înțeleptul, este iluzia lui „al meu“.
Regele și-a dat seama că s-a înșelat. Poate că alții puteau găsi pacea prin renunțare, dar aceasta nu este calea pe care trebuia el să o parcurgă. El trebuia să renunțe la iluzia că prin renunțare își va găsi pacea. Nu putea găsi pacea decât urmându-și rea, care îl cheamă să ducă o viață spirituală într-o lume materială. Pentru rege, să se retragă din lume ar fost o zgârcenie, ar însemnat să nu își ofere energia vieții pe care o trăiește atât în tărâmul spiritual, cât și în cel material, această viață ind cea potrivită lui.
Ceea ce a reușit Khumba să facă spunând „Pacea urmează renunțării“ a fost să îl aducă pe rege față în față cu conștientizarea că a interpretat a rmația ca pe o regulă, în loc să își caute propria cale către împlinirea de sine.
În acest moment am putea obiecta că regina, sub forma lui Khumba, își împinge soțul până la limitele a ceea ce și-a propus să facă. Iubirea acesteia nu se exprimă printr-o tentativă de a-l descuraja sau de a-i ușura suferința; în schimb, ea caută să îi ofere o înțelegere mai profundă a propriei ri.
Fiindcă ea înțelege că dacă el nu ajunge la punctul în care vede limpede că
renunțarea este calea greșită, atunci el nu va scăpa niciodată de această
durere pe care și-a pricinuit-o de unul singur.
Ce să credem despre o consoartă care își împinge soțul până la limitele distrugerii de sine de dragul autocunoașterii? Firește, regina este o zeiță care poate să facă în siguranță ceva ce ar foarte periculos pentru muritori.
