propriei bogății. Goldsmith spune că dărnicia poate începe prin renunțarea la anumite sentimente care ne limitează: „renunțarea la resentiment, gelozie și ură; renunțarea la dorința de a avea parte de recunoaștere, recompensă, remunerare, gratitudine și cooperare.“ Toate aceste sentimente ne îndreaptă
către lumea exterioară. Ne întrebăm dacă vom la fel de înstăriți ca semenii noștri sau dacă vor de acord cu ceea ce facem. Iată cum aceste sentimente ne îndepărtează de bogăția interioară invizibilă pe care căutăm să o aducem în atenția conștiinței noastre.
Deși Goldsmith nu spune că banii ar trebui înstrăinați cu mare ușurință
sau fără rațiune, el insistă totuși asupra importanței circulării banilor pentru
„un scop impersonal, nu către membrii familiei sau pentru bene ciul propriu, ci pentru ceva complet impersonal“. Când dăruim, s-ar putea să
simțim recunoștință pentru ceea ce am primit deja, dar dacă așteptăm sau sperăm că vom primi recompense materiale sau spirituale, vom diminua împlinirea bogăției interioare. Firește, putem vorbi despre dăruirea iubirii, a înțelegerii, a sprijinului, a adăpostului, a hranei la fel cum vorbim despre dăruirea banilor. Dăruirea banilor nu înlocuiește uxul altor tipuri de dărnicie, dar ne-ar putea învăța despre natura dărniciei înseși. De asemenea, banii au puterea unică de a reprezenta tot ce este tranzacționabil, e bunuri, e servicii, putând astfel să faciliteze achiziționarea a ceea ce este necesar satisfacerii nenumăratelor nevoi.
Dărnicia caritabilă izvorăște din compasiunea umană, din grija rească
pe care o simțim în fața suferinței celorlalți. Religia iudaică privește caritatea ca pe una dintre cele mai înalte expresii ale pietății. Tzedakah, cuvântul ebraic pentru caritate, se referă nu doar la dărnicie, ci la dărnicie virtuoasă și neprihănită. Două povești din tradiția ebraică înfățișează cum dărnicia poate atât din su et, cât și fără inimă.
NUMAI CEI MORȚI ȘI-AU PIERDUT ORICE SPERANȚĂ
Într-o veche poveste evreiască intitulată Numai cei morți și-au pierdut orice speranță, un bogătaș se temea că avuția acumulată nu îi va de niciun folos după moarte.16 La îndemnul prietenilor, începe să facă daruri caritabile în speranța că va protejat, în vremuri negre, de bunătatea sa. Cu toate acestea,
își îngrădește disponibilitatea de a dărui, alegând să dăruiască numai unei persoane care a abandonat orice speranță în viață.
Într-o zi, bogătașul vede un bărbat în zdrențe șezând într-un maldăr de gunoaie. Convins că bărbatul a abandonat orice speranță, bogătașul îi dă 100
de bănuți de aur. Uimit de primirea acestei sume imense, nesolicitate, săracul om întreabă de ce tocmai el a fost ales dintre toți săracii orașului să
primească această binefacere.
Bogătașul îi spune că și-a jurat că nu va dărui decât unuia care a abandonat orice speranță în viață. Auzind asta, săracul îi azvârle înapoi bănuții de aur. Spunând că are încredere în mila Domnului, l-a certat pe bogătaș pentru că nu și-a dat seama că Dumnezeu îl poate face cu aceeași ușurință și bogat, și sărac. Șocat, bogătașul s-a plâns că săracul nu simte gratitudine pentru dar, ci reacționează agresiv. Săracul i-a spus că darul a fost opusul bunătății. Numai morții nu mai au nicio speranță în viață, astfel că darul a fost ca moartea.
Bineînțeles, bogătașul a făcut actul de caritate numai din frică, și nu din generozitate. Frica l-a făcut să își limiteze dărnicia. A început să îi judece pe ceilalți, fără să își dea seama că el însuși este cel care a abandonat speranța în viață. Făcând asta, și-a direcționat greșit speranța care izvorăște din bogăția vieții interioare și s-a încrezut mai degrabă în avuția materială.
PĂRINTELE SĂRACILOR
Povestirea intitulată Părintele săracilor ne prezintă un puternic contrast față
de atitudinea bogătașului. 17 Părintele săracilor este despre Reb Nachum Grodner (1811–1879), a cărui muncă neobosită pentru ajutorarea nevoiașilor i-a conferit statutul de legendă printre evreii săraci care trăiau în ghetourile Lituaniei. Datorită popularității sale, oamenii îl alintau, cu afecțiune, „Reb Nochemke“.
La rândul său om sărac, Reb Nochemke făcea eforturi mari să nu îi stânjenească pe nevoiașii cărora le venea în ajutor. Odată, a fost rugat să e naș cu ocazia unei circumcizii, însă știa că tatăl copilului nu are bani să
organizeze festivitatea.
Reb Nochemke l-a întrebat pe tată dacă are drum într-un alt oraș, numit Kovno. Tatăl, surprins, i-a spus că nu are. Reb Nochemke i-a spus tatălui că
trebuie să trimită 25 de ruble unei persoane din Kovno și că vrea ca el să le trimită când se va întâmpla să treacă prin oraș. Tatăl a refuzat, spunând că
nu știe când și dacă va merge acolo, însă Reb Nochemke i-a spus că nu e nicio grabă. De fapt, a precizat Reb Nochemke, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă nevoie de 25 de ruble înainte să ajungă în Kovno, le poate folosi și le va înlocui ulterior.
Bineînțeles, tatăl a cheltuit cele 25 de ruble pe circumcizie și pe festivitatea cuvenită. Când i-a cerut lui Reb Nochemke numele și adresa persoanei din Kovno, acesta i-a spus că va trebui mai întâi să găsească
persoana acasă și, după o bucată de timp, că a pierdut legătura cu persoana.
Într-o zi, tatăl, fără a bănui că a fost bene ciarul carității, i-a returnat cele 25
de ruble lui Reb Nochemke.
SCARA DE AUR A CARITĂȚI
Caritatea virtuoasă și neprihănită a fost o preocupare intensă a omului încă
din Antichitate. În secolul al XI-lea, Maimonide, teolog evreu, a cules mai multe idei și le-a înglobat în conceptul „Scara de aur a carității“. 18 Această
scară are opt trepte, ecare mai înaltă decât cea dinaintea ei.
Prima treaptă este cea mai joasă formă de caritate. Înseamnă a dărui, însă cu reținere sau regret. Pe cea de-a doua treaptă, dăruirea se face cu bucurie, dar fără preocupare pentru nevoile persoanei care primește caritatea. Cea de-a treia treaptă este dăruirea din inimă, care ține cont de gradul de nevoie, însă care este făcută abia la rugămintea nevoiașului. Pe cea de-a patra treaptă, dăruirea are loc fără a solicitată, însă darul este așezat în mâinile celui care îl primește, provocându-i acestuia o mare rușine.
A cincea treaptă ascunde identitatea primitorului de cel care primește.
Astfel, cel care primește nu trebuie să se rușineze, indcă cel care i-a dăruit nu l-a văzut ca nevoiaș. Pe de altă parte, cea de-a șasea treaptă îl ascunde pe cel care dăruiește de cel care primește. Spre exemplu, cel care dăruiește ar putea lăsa darul anonim la casa primitorului. Pe cea de-a șaptea treaptă, virtuțile celor două trepte anterioare sunt combinate, astfel încât nici primitorul, nici cel care oferă nu se cunosc. Templul din Ierusalim conținea o încăpere numită Camera Tăcerii. Aici, cei care își doreau să ofere lăsau
darurile anonim pentru a luate, cu același grad de anonimitate, de cei care aveau nevoie de ele.
Cea de-a opta treaptă, cea mai înaltă, este prevenirea sărăciei, pentru a elimina nevoia carității. Acest lucru se poate face învățând pe cineva o meserie, ajutând o persoană să facă primii pași în afaceri sau oferind un dar ori un împrumut care îi va permite cuiva să își câștige singur traiul.
Permițându-i persoanei să își folosească propriile talente și să își rezolve singură nevoile, cel ce dăruiește evită riscul ca primitorul să se simtă
dependent, neputincios sau rușinat.
Scara de aur a carității recunoaște importanța atitudinii corecte în dăruire. Pornind de la aceasta, putem înțelege de ce bogătașul din Numai cei morți și-au pierdut orice speranță nu a avut succes cu caritatea lui. Nu doar că a dăruit din interes propriu, și nu din inimă, în speranța că va avea un viitor fără greutăți, dar însuși temeiul dărniciei lui a fost credința falsă că
