Fiul trăiește dintr-un partaj după divorț care i-a adus suma de 5 milioane de dolari, însă a înțeles și că munca este o bază a comunității. Lipsindu-i talentele tatălui, din rațiuni idealiste, ul lucrează ca ospătar. În cele din urmă, tatăl acceptă că nu trebuie să e singurul din familie care lucrează. Se poate relaxa și își poate explora rolul interior de cerșetor, care în ochii ambiției este un eșec, dar care oferă recompense interioare greu de măsurat.
Numai prin descoperirea acestui nou aspect al său poate accepta că soția și ul și-au dezvoltat propriul potențial în relația cu munca.
Această comedie duioasă este plină de învățăminte cu privire la chestiunea universală a bogăției. În mod simbolic, bogătașul a murit pe acel pod. Nu a sărit, dar a început un proces de schimbare atât de radical, încât a devenit un om nou. Asemenea lui, soția și ul și-au găsit la rândul lor o viață
nouă. Au devenit neo ți, oameni care au descoperit o soartă nouă.
PUTEREA DE MOARTE A BANILOR
Ceea ce ar putea considerat neobișnuit în La bine și la rău este faptul că
familia ajunge la o înțelegere asupra chestiunilor privitoare la avuție, roluri și sentimente, fără să murit cineva. De multe ori, în cantități mai mari sau mai mici, banii sunt transferați numai la moarte sau ca parte a unui fond care nu poate separat de apropierea morții. Atât cuvintele wil cât și
testament 01, care reprezintă instrumente prin care o persoană care moare dă
instrucțiuni celor rămași în viață cu privire la proprietatea sa, sunt înrădăcinate în sexualitate. La origini, cuvântul wil sugerează oferirea de plăcere zică sau voluptate, în vreme ce testament se trage din puterea generativă a testiculelor. 02
În aceasta vedem încă o dată conexiunea surprinzătoare dintre sexualitate, sau puterea de a fertil și productiv, și moarte. Este aceeași conexiune pe care am analizat-o când am examinat ritualurile de fertilitate, cu ciclurile lor neîntrerupte de moarte care însămânțează viața. În acest fel, Hades, zeul grec al lumii subpământene și al morților, este și zeul bogăției.
Purtând un coif care îl face invizibil, domnește fără milă peste Hades, cum este numit Infernul, decretând moartea tuturor celor vii. Însă mai este supranumit și „înstăritul“, „dătătorul de avuție“. De ce sunt banii, în rolul lor de avuție, substanță a lumii subpământene? Și ce înseamnă asta?
O persoană care moare nu își poate transfera fertilitatea prin intermediul banilor. Astfel că prin testament nu primim fertilitate, ci numai proprietate.
Privită prin prisma acestui fapt, proprietatea devine reziduul fertilității.
Proprietatea sau banii nu sunt sursa ofertei. Dacă ne imaginăm că avuția moștenită înseamnă fertilitate, în loc să ne căutăm bogăția interioară, vom ajunge la pasivitate și infertilitate. Testamentul părintelui decedat s-ar putea să copleșească forța vitală a copilului. Cât de des se întâmplă ca un tânăr de 19 sau 20 de ani să e înzestrat cu su cientă ambiție încât să depășească
faptul că părintele i-a oferit su cienți bani cât să îi ajungă pe viață? Astfel de familii trebuie să-i învețe pe mezini ambiția separată de bani, o ambiție pusă
în folosul altora, dacă doresc să scape de puterea mortală a banilor.
Pentru a înțelege puterea mortală a banilor și cum o putem transforma, ne-ar putea ajuta o călătorie în lumea subpământeană peste care domnește Hades. Pentru a înțelege ce moștenim și pentru a învăța cine suntem și în ce feluri suntem diferiți de părinți, trebuie uneori să coborâm în lumea subpământeană. Dacă avem succes în această călătorie, ne întoarcem la viața de zi cu zi cu o răsplată constând în înțelepciune pe măsura curajului de care am dat dovadă.
Zeul pe care grecii l-au numit Hades a fost numit Pluton de către romani. În sistemul nostru solar, Pluto, planeta care îi poartă numele, este cea mai îndepărtată planetă de Soare și cel mai recent descoperită (în 1930).
E mai mică decât Mercur și decât Luna, orbita acesteia purtând-o la distanța de 7,4 miliarde de kilometri de căldura și lumina Soarelui. În 1978, astronomii au descoperit că Pluto are propria lună, pe care au numit-o Charon. În mitologia greacă, Charon este luntrașul care poartă su etele morților peste râul Styx către lumea subpământeană. Apoi, în 1988, astronomii au descoperit că Pluto are o atmosferă rare ată de metan și că
acest gaz va îngheța pe suprafața planetei timp de două secole, începând în deceniul al doilea al secolului al XXI-lea.
Pluto rămâne singura planetă care nu a fost vizitată de o navă spațială, deși sunt luate în considerare planuri pentru zboruri care ar dura între șapte și opt ani, care ar ajunge la Pluto în prima parte a secolului al XXI-lea.
Pluto nu este un loc pe care ne-am dori să îl vizităm. De fapt, planeta Pluto este probabil o imagine foarte potrivită a infernului peste care domnește înfricoșătorul zeu Hades. Este un tărâm cuprins de întuneric și gheață, atât de îndepărtat de viața noastră luminată de Soare. Am înfrunta riscul călătoriei către un astfel de loc numai dacă am amenințați de cele mai mari pericole.
CĂLĂTORIA SUBPĂMÂNTEANĂ A PERSEFONEI
Cu toate acestea, aspectul pozitiv al călătoriei în lumea subpământeană, în tărâmurile subconștiente și neexplorate din sinele nostru, este că avem posibilitatea de a descoperi propria creativitate și surse ale reînnoirii.
Conștienți de asta, ne putem întoarce atenția asupra unui mit care înfățișează tocmai forțele care au modelat lumea subpământeană și care, în acest fel, ne-au modelat și subconștientul. Este vorba despre mitul răpirii de către Hades a Persefonei, ica lui Zeus și a Demetrei, zeița fertilității.2
Pe măsură ce se derulează mitul, să ne aducem aminte că vorbim despre moștenire într-un sens larg. Nu moștenim numai bani la moartea părintelui, ci moștenim tot, binele și răul, ce am primit de la părinții noștri pe parcursul întregii noastre vieți. Când examinăm acest tip de moștenire, o parte din ceea ce primim ne va aparține cu adevărat și va merita păstrat. Trebuie să
învățăm să predăm restul, dacă vrem să ne continuăm viața așa cum ne dorim noi.
Conform mitului, Zeus, conducătorul suprem al zeilor, îi permite fratelui său Hades să se însoare cu Persefona. Zeus nu se consultă cu Demetra sau cu Persefona când ia această decizie, ci, în esență, validează violul incestuos și violent al Persefonei de către Hades, care îi este unchi. Astfel că, într-o zi, în vreme ce Persefona s-a aplecat să culeagă o narcisă de pe o câmpie, pământul de sub picioarele ei s-a crăpat, scoțând la iveală un hău colosal.
Hades, în caleașca sa aurită trasă de armăsari nemuritori, a apărut din inima întunericului și a răpit-o pe Persefona.
Persefona a plâns și a zbierat. Demetra și-a auzit ica. Timp de nouă zile a căutat-o pe Persefona pe pământ până ce, în cele din urmă, a a at de răpirea acesteia cu permisiunea lui Zeus, cu scopul măritișului cu Hades.
Deși Hades domnea peste o treime din întreaga creație și era rege, Demetra era de neconsolat. Furia ei împotriva lui Zeus a fost atât de puternică, încât a părăsit Olimpul, căminul zeilor, rătăcind în lumea oamenilor. Neglijându-și corpul, a ajuns în cele din urmă să șadă lângă Fântâna Fecioarei din orașul Eleusis, arătând ca o femeie bătrână, lovită de sărăcie. Fiicele regelui Celeus au venit să ia apă din fântână și, cuprinse de compasiune pentru femeia bătrână, i-au cerut mamei lor și au primit permisiunea să o invite pe Demetra să stea la palatul lor.
Regelui Celeus i s-a născut un u, Demofon, iar soția sa, Metanira, i-l încredințează Demetrei. Părinții s-au minunat de faptul că Demofon, crescând sub auspiciile Demetrei, arăta tot mai mult ca un zeu. Însă, fără
știința părinților, în ecare noapte Demetra îl ținea pe băiat suspendat de glezne deasupra unui foc pentru a-l face nemuritor. Într-o noapte, Metanira a surprins-o în fapt, lamentându-se că își va pierde ul și va cuprinsă de durere.
Demetra s-a înfuriat și a lăsat copilul jos, lângă foc. Dezvăluindu-se Metanirei ca zeiță, i-a spus că ul ei ar putut nemuritor, dar că acum va pieri ca toți oamenii. Spunându-i că este o zeiță binefăcătoare, care aduce bucurie atât oamenilor, cât și zeilor, solicită ca un altar măreț să e construit în cinstea ei la Eleusis. Drept răsplată, avea să-i învețe pe oamenii locului riturile sacre.
Regele Celeus aduce oamenii laolaltă să construiască templul. Însă odată
terminat templul, Demetra nu a făcut altceva decât să își jelească întruna ica, pe Persefona, între pereții săi. Nu permitea ca semințele să încolțească,
nimic nu răsărea, iar oamenii suferiseră deja un an de o sărăcie cruntă. Zeus, temător că nu vor mai rămâne oameni care să facă sacri ciile ritualice închinate zeilor, a trimis zeu după zeu să îi solicite Demetrei să se întoarcă în Olimp. Zeii au implorat-o și i-au trimis daruri, însă ea i-a refuzat pe toți.
În cele din urmă, Zeus a hotărât să trimită un mesager să se întâlnească
cu Hades în lumea subpământeană. L-a ales pe zeul numit Hermes de către greci și Mercur de către romani. Acest zeu frumos poartă un toiag aurit și este adesea înfățișat cu un coif cu aripi sau sandale cu aripi, pentru a ilustra faptul că poate să călătorească în toate lumile, din rai pe pământ și în lumea subpământeană. Este numit mesagerul zeilor și este deseori trimis din Olimp în misiuni de ajutor.
Hermes era zeul granițelor. Pe pământ, el era zeul care proteja călătorii.
