Întrucât primii călători erau, în marea lor majoritate, comercianți și negustori, Hermes era și zeul comerțului și al granițelor stabilite de relațiile comerciale. În lumea subpământeană, el era călăuza su etelor, zeul care le poartă dincolo de hotarul ce desparte lumea pe care o cunoaștem de lumea necunoscută. Pentru aceia care întreprind o călătorie în sine, Hermes este călăuza care îi ajută să traverseze hotarul pe care nu l-au cunoscut niciodată
și pe care nu s-au gândit vreodată să îl traverseze.
Hermes își poate folosi toiagul aurit pentru a ne fermeca sau pentru a ne trezi la realitate. Există pericolul să rătăcim pentru totdeauna, jelind ca Demetra, închiși în lumea subpământeană ca Persefona sau perindându-ne pe drumurile țării ca tatăl din La bine și la rău. Dar dacă înfruntăm greutățile călătoriei, s-ar putea să m treziți de ceea ce este nou și bogat în noi înșine, indcă Hermes are puterea de a transforma răul în bine. El este
„dătătorul de har, de îndrumare, precum și de lucruri bune“!3 Cu alte cuvinte, avem în sinele nostru puteri colosale de vindecare, dacă vedem felurile în care avem nevoie de vindecare.
Hermes a gonit din Olimp până în străfundurile lumii subpământene.
Acolo, i-a găsit pe Hades și pe Persefona, care plângea după mama sa. Când a ă că Zeus i-a ordonat să o elibereze, Hades zâmbește cu ascultare și o imploră pe Persefona să îl vadă ca pe un soț de seamă și să îl viziteze din când în când.
Persefona s-a ridicat bucuroasă, dar Hades s-a ivit din spate și i-a strecurat în gură sămânța dulce a fructului de rodie. Apoi, Persefona s-a ridicat din tărâmul întunecat și a fost lăsată de Hermes în fața marelui templu din Eleusis.
Demetra a strâns-o în brațe cu o fericire amețitoare, însă prima întrebare pe care i-a pus-o icei sale a fost dacă a mâncat ceva în palatul lui Hades.
Când a a at că Persefona a mâncat semințele fructului de rodie, a știut că
ica ei trebuie să se întoarcă în lumea subpământeană.
De data aceasta, Zeus și-a trimis propria mamă, pe zeița Rhea, pe pământ, unde toate câmpurile erau necultivate. Rhea a venit cu promisiunea lui Zeus că Persefona poate petrece două treimi din timpul anului alături de Demetra, dar trebuie să petreacă a treia parte a anului alături de Hades.
Rhea a implorat-o pe Demetra să lase grâul să crească din nou și să
hrănească umanitatea.
Demetra acceptă, iar pământul se acoperă din nou de vegetație luxuriantă. Cum a promis, zeița i-a învățat riturile sacre pe adoratorii din Eleusis. Ritualurile erau pentru nemurire și atât de încărcate de sacralitate, încât moartea era pedeapsa pentru dezvăluirea lor în afara ceremoniilor.
Demetra le-a mai împărtășit oamenilor, pentru evoluția lor, și știința agriculturii. Numai pentru o treime a anului, când Persefona trebuia să
trăiască în lumea subterană, Demetra avea să-și retragă abundența hrănitoare. Acel anotimp este, rește, iarna.
În timp ce înfruntă iarna rece, Persefona șade pe tronul ei din lumea subpământeană. Este regina lumii subpământene, soția temutului Hades.
Alături de el, domnește asupra tărâmului morților și al bogăției. Astfel, a pășit în rolul de adult. Nu mai este doar ică, ci și-a găsit propria putere și rolul de regină.
CE ÎNVĂȚĂM DIN CĂLĂTORIA ÎN LUMEA SUBPĂMÂNTEANĂ
Un nume de origine grecească a ajuns să le descrie atât de frumos pe Demetra și Persefona: carpophorus, adică „roditoare“. Atât mama, cât și ica sunt roditoare, indcă stimulează ceea ce crește și ceea ce e hrănitor. Privite dintr-o altă perspectivă, mama și ica au aceeași esență, sunt una.
Amândouă sunt zeițe ale fertilității. Totuși, o parte esențială a Demetrei lipsește. Ea poate oferi viață, abundență și vitalitate, însă pare să nu aibă
nicio conexiune cu moartea. Chiar și ea, o zeiță puternică, este izolată de un aspect important al realității. Vrea să o păstreze alături de ea pe Persefona pentru totdeauna, ca aceasta să nu aibă experiența morții și a renașterii. Vrea să îl facă nemuritor pe pruncul Demofon, dar nu își dă seama că oamenii, prin rea lor, trebuie să se împace cu ideea că sunt muritori.
Întocmai ca tatăl din La bine și la rău, Demetra nu s-a confruntat cu moartea, cu lipsa productivității, cu perioada în care ogoarele sunt înghețate.
Nu s-a confruntat cu inactivitatea, cu iarna. Cum se întâmplă adeseori, copilul trebuie să înfrunte ceea ce părintele refuză. Acesta este un aspect al moștenirii Persefonei. Abundența nesfârșită a Demetrei o forțează pe Persefona să înfrunte sensul morții, al nimicniciei, al iernii. Persefona trebuie să meargă pe un tărâm întunecat și deprimant, a cărui atmosferă
îngheață timp de două veacuri.
Răpirea Persefonei de către Hades, unchiul său, a fost folosită drept model al abuzului sexual de tip incestuos, în special în care fata este victima tatălui sau a altui bărbat din familie. Ne-am putea întreba de ce Zeus, care este domnitorul sau puterea care ordonă zeilor, care permite pângărirea dureroasă a Persefonei de către Hades. Mitul nu ne oferă un răspuns la această întrebare, însă pare să spună că încălcarea unității copilului cu părintele este inevitabilă. Copilul trebuie să se separe. Violul este o reprezentare, în mit, a groazei pe care o simțim când suntem forțați să ne schimbăm odată cu evoluția sinelui. De multe ori, această criză vine spre mijlocul vieții, când renunțăm la fosta identitate învechită și depășită.
Această identitate poate că li s-a potrivit părinților noștri, poate că a fost parte din moștenirea pe care ne-au lăsat-o, însă concentrarea propriilor puteri, descoperirea propriei identități profunde ne poate forța să cedăm, ceea ce, din multe puncte de vedere, poate atât sigur, cât și valoros.
Faptul că violatorul din mit este o rudă apropiată, un unchi, ne arată cât de strâns legată de noi este forța violului. Forța violului nu este intruziunea unui străin, ci impactul unei energii anterioare ascunsă în interiorul nostru.
Când iese la iveală, ne simțim în întuneric, dezorientați, deprimați. Nu ne place schimbarea, chiar dacă aceasta răsare dinăuntrul nostru.
Atât femeile, cât și bărbații trec prin experiența trezirii aspectelor inconștiente trăită ca penetrarea unui viol. Hades ne răpește în străfundurile lumii subpământene, ne penetrează cu întunericul său. Însă când ne întoarcem la lumină, asemeni Persefonei, purtăm cu noi o cunoaștere a întunericului. Prin asta suntem mai aproape de a compleți; înțelegem mai bine cine și ce suntem. Astfel, Zeus, reprezentând cel mai înalt principiu al ordinii noastre lăuntrice, permite ca o colosală violență psihologică să aibă
loc în serviciul creșterii.
Hades o hrănește cu fructe pe Persefona, tocmai pe zeița „roditoare“.
Intruziunea lui o forțează să își digere propria re. Ea ingerează și devine sinele său. În acest proces, îi arată mamei, Demetrei, care nu cunoaște decât abundență și imortalitate, că existența înseamnă mai mult de atât. Prin coborârea în inferna Persefonei, Demetra, simbolizând partea abundentă a sinelui, este adusă în relație cu doliul și condiția de muritor. Această
integrare a aspectelor nedorite ale vieții ne transformă în ințe realiste și împlinite. De asemenea, rodia nu este un fruct ales la întâmplare. Multe popoare antice mediteraneene credeau că semințele de rodie pot avea rol contraceptiv. 4 Astfel că numărul de semințe pe care le mănâncă Persefona este egal cu numărul de luni de iarnă infertile. Totuși, sucul roșu și semințele multe ale rodiei erau considerate simbol al bogăției uterine și al fertilității.
Astfel că Persefona mănâncă din propria sexualitate, descoperind în călătoria către lumea subpământeană felurile în care este, în același timp, și stearpă, și bogată.
Când ne înfruptăm din propria re, devenim tot mai mult noi înșine.
Alchimiștii (inspirându-se de la gnostici) foloseau imaginea unui șarpe care își înghite propria coadă: Uroborus. Mulți șerpi trăiesc în întunericul subpământean, astfel că șarpele simbolizează abilitatea de a penetra lumea subterană. Devorându-și corpul, șarpele alchimic formează un cerc în care gura îi cuprinde coada, iar cercul este imaginea integralității. Când consumăm din propria re, ne autodevorăm, dar în același timp devenim întregi ca imagine circulară. Este nevoie de mult curaj pentru a ne întâlni cu noi înșine în lumea subpământeană. Ne-ar putea mai ușor să dăm vina pe un părinte și să nu mâncăm niciodată semințele de rodie.
Alte câteva aspecte ale călătoriei în lumea subpământeană merită
menționate. Am putea avea nevoie de o călăuză, de Hermes, numai pentru a
găsi intrarea către lumea subpământeană sau către propriul subconștient.
