Înfruntarea neajunsurilor părinților precum și a tiparelor de comportament pe care le-am adoptat pentru a compensa furia, abuzul, lipsa de iubire sau de înțelegere a acestora ne va ajuta să dobândim mai multă libertate.
În Duhul din sticlă, ul tăietorului de lemne descoperă această libertate când își riscă pielea pentru a obține darul duhului. Fiul renunță la atașamentul față de viața de familie pe care o cunoștea. Dacă rămâne sub vraja furiei de rău augur din prezența copleșitoare a arborelui familiei, va împărți cu tatăl o suferință mută și o furie mocnită la adresa potențialului neîmplinit al familiei. Nu își va împlini niciodată propriul potențial. În schimb, ul trece printr-un proces prin care dobândește o înțelegere mai obiectivă a posibilităților, precum și a neajunsurilor familiei. Prin intermediul acestui proces, el se eliberează de tiparele din trecut.
Asumându-și răspunderea pentru propria soartă, reușește să primească de la Mercurius o moștenire la fel de fascinantă ca muzica lirei, aceea a vindecării.
01 În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, wil făcea referire la proprietăți imobiliare, iar testament la alte tipuri de bunuri personale, însă în engleza contemporană apare rareori, în special în sintagma last wil and testament, ind înlocuit de wil în toate sensurile sale. Cele două cuvinte se traduc în limba română prin „testament“.
02 Sunt voci care consideră că testis, „testicule“ în engleză, și testament și-ar avea originea în latinescul testis, „testicule“, cu sensul de martor la virilitatea bărbătească. Conform e Oxford English
Dictionary, ediția a 2-a, volumul IV, testament vine din latinescul testari, cu sensul de „a martor la ceva“, „a da dovadă de ceva“, „a face un testament“.
03 Luca 12:14.
04 Luca 12:15.
CAPITOLUL 7
ÎNDATORAREA
Închisoarea datornicilor și legătura dintre cer și
pământ
Într-o sâmbătă și o duminică, pe 20 și 21 februarie 1822, un băiețel cu lacrimi în ochi bătea în disperare străzile Londrei, făcând diverse treburi mărunte pentru bani, în încercarea de a-și ține tatăl departe de închisoarea datornicilor. Tatăl său fusese arestat și era reținut într-o temniță a datornicilor, un fel de unitate represivă intermediară ce era urmată de închisoare dacă datoria nu ar fost stinsă. Un brutar, care vânduse familiei respective pâine și produse de patiserie, reclamase datoria de 40 de lire, o parte mică a datoriei totale pe care tatăl băiatului o acumulase de la diverși creditori.
Februarie fusese o lună îngrozitoare. Băiatul împlinise vârsta de zece ani, iar familia îi obținuse un post într-un atelier de marochinărie, unde aplica un nisaj negru, apoi lipea etichete pe oalele cu pastă pentru panto .
Salariul săptămânal de 6 șilingi era rezonabil pentru el, iar orele de lucru, de la 8 dimineața la 8 seara, erau acceptabile după standardele vremii. „Nu am cuvinte să descriu suferința tainică din su etul meu“01, a scris după ani de zile în autobiogra a sa, „când… îmi vedeam năruite visurile de a deveni un om învățat și respectat“.1
În vreme ce alerga plângând de la rude la prieteni de familie cerându-le ajutorul în acele două zile grele, băiatul trebuie să simțit că lumea, așa cum o cunoștea el, lumea copilăriei și a unei familii unite și fericite, se sfârșea.
Luni, pe 22 februarie, datoria rămăsese neplătită, iar băiatul și-a auzit iubitul tată spunând: „Soarele a apus peste mine pentru totdeauna.“ Aceste cuvinte i-au frânt inima băiatului. În aceeași zi, tatăl a fost dus la închisoarea Marshalsea, unde a fost închis ca debitor insolvent.
Băiatul de zece ani era nimeni altul decât Charles Dickens.
DATORIE ȘI ÎNTEMNIȚARE
Soarta lui John Dickens ne-ar putea părea severă, chiar inumană, dacă o judecăm după standarde de azi. Sistemul juridic englez a încercat să prevină
insolvența prin impunerea de pedepse severe. Un judecător englez din secolul al XVII-lea, Sir Robert Hyde, a vorbit fără ocolișuri despre acest aspect: „Dacă un om este arestat și ajunge la închisoare pentru datorii, nici reclamantul la solicitarea căruia este arestat, nici o țerul care l-a arestat nu sunt obligați să îi procure carne, băutură sau haine, ci el trebuie să trăiască
de unul singur sau din caritatea altora, iar dacă nu va primi ajutorul nimănui, atunci să moară în numele Domnului, așa spune legea; și la fel spun și eu. “2
Este important să ne dăm seama cât de recentă este schimbarea de perspectivă care spune că libertatea personală nu poate îngrădită drept pedeapsă pentru neplata datoriilor. În acest capitol vom examina simbolul potent al închisorii datornicilor, care este aproape absent din conștiința modernă. Falimentul, soluție legală la care apelează tot mai frecvent consumatori și afaceri a ate în di cultate, nu necesită întemnițare și, astfel, nu ne previne cu privire la faptul că datoriile ne pot lipsi de timpul nostru, de însăși esența vieții. Dincolo de acest aspect, bineînțeles că trebuie să ne înfruntăm cu datoria pe care o avem față de miracolul vieții, o datorie care s-ar putea să ne zăpăcească atunci când ne confruntăm cu datoriile cotidiene.
Și din moment ce datoria este o a rmație cu privire la abilitatea noastră de a face plăți în viitor, ea este și o a rmație cu privire la felul în care ne imaginăm că vom evolua și la rolul productiv pe care îl vom ocupa în societate. Dacă ne înșelăm în evaluarea noastră și nu reușim să ne plătim datoriile, atunci luăm din bunurile și energia vitală a altora.
LEGĂMÂNTUL SĂRĂCIEI
Închisorile datornicilor nu erau nicidecum limitate la sistemul legislativ al Angliei. Coloniile și, mai târziu, statele americane au trimis, de asemenea, oameni după gratii pentru datorii. În Massachusetts, spre exemplu, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea s-au emis peste 70 de acte normative cu privire la colectarea datoriilor. Pentru a reduce asprimea întemnițărilor, în Massachusetts s-au promovat câteva reforme: obligarea creditorului la plata
întreținerii debitorului deținut, permisiunea ca debitorul să părăsească pe termen limitat închisoarea în căutarea unui loc de muncă pe timpul zilei, precum și posibilitatea ca debitorii să facă „legământul sărăciei“ și să e eliberați. Însă niciun astfel de legământ nu îi dezlega pe datornici de datoria acumulată.
De fapt, în deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, și Anglia permitea legământul sărăciei. Privind comparativ fenomenul, este straniu că pe măsură ce călugării pribegi, care făceau legământul sărăciei și trăiau din cerșetorie, au început să dispară din lumea occidentală, acest nou tip de legământ, unul secular, s-a dezvoltat. John Dickens s-a temut să și-l asume, simțind că umilința l-ar face să își piardă slujba de la Trezoreria Marinei, precum și pensia pe care urma să o primească într-o bună zi. Cu toate acestea, creditorii săi au refuzat eșalonarea plăților, astfel că, dacă debitorul respectiv își dorea să părăsească închisoarea, singura opțiune care-i mai rămânea era legământul sărăciei. Pentru a se încadra în condițiile acestui legământ, toată îmbrăcămintea și toate bunurile deținute de el și de familia sa nu puteau valora mai mult de 20 de lire. Ca parte a procesului, Charles a fost adus înaintea unui funcționar care, mirosind puternic a bere și cu gura plină, l-a examinat pe băiat. Charles se temea că ceasul de argint pe care îl avea în buzunar, un dar de la bunicul său, ar putea de prea mare valoare pentru a păstrat și s-a simțit ușurat când funcționarul i-a aruncat o privire fugară și l-a lăsat să plece. 3
În Noua Anglie, comercianții yankei foloseau legile datornicilor în interes propriu, amețindu-i pe muncitori cu rom și whiskey. Când muncitorii acumulau datorii pentru băutură, comercianții îi plasau în robie și îi trimiteau în Newfoundland să lucreze ca pescari până la achitarea datoriilor. În deceniul al doilea al secolului XIX, când tatăl lui Dickens ajunsese după gratiile închisorii Marshalsea, aproape 10 000 de mici datornici se a au închiși în închisorile din Massachusetts.4 Dacă ne gândim la datornicii închiși din alte state, precum și la estimarea că între 30 000 și 40
000 de oameni au fost arestați pentru datorii neplătite în Anglia în 1837, înțelegem că întemnițarea pentru neplata datoriilor trebuie să creat teamă
în rândurile unui număr foarte mare de oameni. 5
Dacă examinăm câteva exemple ale întemnițării datornicilor în statul Massachusetts, vom vedea că, deși aceasta a reprezentat un factor de
descurajare pentru cei care contractau datorii mari, de cele mai multe ori cei pedepsiți erau deja apăsați de multe greutăți. În 1824, în Spring eld, o fată
de 19 ani, mamă a unui sugar, a fost întemnițată pentru o datorie de 7 dolari.
În același an, în Boston, un nevăzător, singurul susținător al familiei sale, a fost închis pentru o datorie de 6 dolari. În Salem, un veteran al bătăliei de la Bunker Hil în vârstă de 76 de ani a fost întemnițat pentru o datorie de câțiva dolari, în vreme ce în Marblehead, regimentul local de infanterie a strâns suma de 22 de dolari și 18 cenți pentru eliberarea din închisoare a unui veteran al Războiului de Independență, în vârstă de 68 de ani.
Toate statele aveau legi cu privire la debitorii insolvenți, iar pentru majoritatea pendulul reformei oscila dintr-o direcție în cealaltă. Dacă ne-am imagina că Statele Unite au fost fondate de pionieri stoici care refuzau să se împrumute, ne-am complace într-o fantezie. Capitalul și creditul, care au sprijinit mulți comercianți ai Lumii Noi, veneau din Europa, în special din Anglia. 6 Datoria personală era, de asemenea, obișnuită, din moment ce mâncarea și alte bunuri erau de multe ori achiziționate pe datorie de la comercianții locali. Deși ne-am putea gândi că datoria este o problemă
eminamente contemporană, aceasta are, în realitate, o istorie lungă, existând aproape sigur încă din vremuri preistorice.
VÂNZAREA SOȚIEI, A FIULUI SAU A FI CEI
Datoria este măsurată, de regulă, în bani și este un aspect important al vieții secrete a banilor. Cu toate acestea, încă dinainte de apariția banilor, oamenii împrumutau semințe, unelte și bunuri pentru comerț. Cel mai vechi cod de legi care s-a păstrat, Codul lui Hammurabi, din Babilon, stabilit în jurul anului 1750 î.H., prevedea ca „Dacă un om a ajuns pasibil de a arestat din cauza unui contract și și-a vândut soția, ul ori ica ori i-a dat în robie pe trei ani, ei vor lucra în casa celui care i-a cumpărat sau i-a luat în robie; în al patrulea an li se va garanta eliberarea“02, 7.
Ni se pare șocant să ne imaginăm pe cineva vânzându-și soția, ul sau ica, însă Biblia ne previne frecvent cu privire la pericolele datoriei. Într-o parabolă, Iisus spune povestea unui rege al cărui servitor îi datorează o sumă
