În Cum a ajuns datoria în Ashanti, un vânător, numit Soko, a fugit din satul său din cauza unei datorii pe care nu a vrut să o achite. Când a ajuns pe tărâmul poporului Ashanti, oamenii erau îngrijorați, indcă nu cunoșteau datoria. Și-au trimis bătrânii la Soko pentru a îi spune că trebuie să se descotorosească de datorie dacă dorește să trăiască printre ei.
Soko nu avea nici cea mai mică idee cum ar putea să facă asta, însă
Anansi a auzit despre Soko și datoria sa, așa că a venit la Soko și l-a găsit făcând vin de palmier. Anansi voia vinul și i-a spus lui Soko că va ușor să
scape de datorie. Tot ce trebuia acesta să facă era să spună: „Cine bea din vinul meu de palmier îmi va lua datoria.“
Soko a rostit acestea, iar Anansi s-a oferit să bea vinul. Bând vinul, Anansi a băut și datoria. După ce a băut vinul, Anansi și-a cultivat terenul și a spus că acela care va mânca cerealele va lua și datoria.
O pasăre a mâncat din cereale și a luat datoria. Când a ouat, pasărea a zis că acela care îi va sparge ouăle va lua datoria. O creangă în cădere a spart ouăle și l-a îndatorat pe pom. Pomul a spus apoi că acela care mănâncă din fructul său va lua datoria. O maimuță a mâncat din fructul pomului și a luat datoria, apoi a spus că acela care o va mânca va lua la rândul său datoria.
Când maimuța este devorată de un leu, leul spune că acela care îl va mânca va lua datoria.
Într-o zi, Soko a urmărit și a vânat leul. S-a întors în sat și a împărțit carnea leului cu toți oamenii. Fiindcă s-au înfruptat cu toții, au luat cu toții datoria. Acesta este modul în care vânătorul Soko și eroul-farsor, Anansi, au adus datoria în regatul Ashanti.
CEEA CE DATORĂM PE VIAȚĂ
Soko este un personaj interesant. Acesta se înfățișează singur, un străin, ducând o povară care pare să e numai a lui. Oamenii la care vine se tem să
nu îi contamineze cu povara lui. Soko trebuie să se descotorosească de ceea ce îl întinează. Însă povestea nu ne spune care este datoria lui Soko sau de ce s-a ferit să o achite. Cu toate acestea, datoria sa clar nu este ceea ce am considera în mod obișnuit datorie. Dacă ar așa, Soko ar putea pur și simplu să se răzgândească cu privire la achitarea ei. Totuși, desfășurarea poveștii ne dezvăluie că datoria nu poate achitată.
În ceea ce se anunță a o turnură favorabilă a situației, Anansi îi arată
lui Soko calea prin care se poate descotorosi de datorie. Acesta nu trebuie decât să declare că acela care bea din vinul său va moșteni datoria. Anansi, ind păianjen, este țesător, inclusiv de destine umane. În vreme ce pare să
ofere o soluție, ceea ce face Anansi, de fapt, este să elibereze o forță nouă, datoria, care își poate astfel începe circulația în lume.
Datoria circulă repede prin toate aspectele lumii. Primul său transfer este prin intermediul vinului de palmier, ceea ce ar putea sugera faptul că
datoria are puteri amețitoare. Deși sosește ca vânător, datoria se răspândește prin cereale, devenind parte din agricultură. Aceasta pătrunde în tărâmul animalelor când pasărea ciugulește cerealele, apoi în tărâmul neagricol, vegetal, în sălbăticie, când creanga sparge oul. Curând, se răspândește în regnul animal, de la maimuță la leu, până ce, în cele din urmă, se întoarce la umanitate.
Când datoria se întoarce sub forma cărnii de leu pe care sătenii o mănâncă, ne dăm seama că Soko nu s-a putut descotorosi de nitiv de ea.
Datoria este mult prea puternică. De fapt, datoria este chiar împărtășită la o masă în comun, care ne-ar putea părea asemănătoare celebrării iubirii, discutată în capitolul 2. Această celebrare, de regulă, implică mulțumiri către zei pentru viața oferită de hrană. Iar celebrarea colectivă este parte a ciclului morții și al reînvierii, e moartea animalelor ale căror oase sunt reacoperite de carne în lumea spiritelor, e moartea anuală a lumii vegetative din care izvorăște reînnoirea odată cu noua recoltă.
Dacă înțelegem corect povestea, am putea argumenta că tot ceea ce este primit de la natură vine cu o datorie. Această datorie este un aspect al
ciclului natural al vieții și al morții. În cel mai larg sens al cuvântului, datoria pe care o avem față de natură este datoria pentru viața însăși. Când ne gândim, indiferent cât de trecător, la faptul miraculos că avem viață, putem să ne umplem de gratitudine. Suntem însă obișnuiți cu această datorie de o profunzime supremă, iar viața noastră de zi cu zi nu ne oferă mult timp pentru astfel de contemplări, astfel că, în cea mai mare parte a timpului, trăim fără conștiința acestei datorii.
Dacă suntem datori naturii pentru viață, nu ne putem achita de datorie decât prin moarte, după cum am văzut în multe ritualuri în care moartea ca jertfă are rolul de a fecunda o viață nouă. Astfel, s-ar putea să ne dorim să
negăm că primim daruri de la natură și că îi suntem îndatorați pentru ele.
De fapt, s-ar putea să preferăm să învinovățim pe altcineva sau altceva pentru această datorie. Povestea ni-l prezintă pe Soko ca pe un străin, un necunoscut, un profanator al purității poporului Ashanti. Însă Soko pare un țap ispășitor, un om pus să ducă toate păcatele tribului în sălbăticie. Povestea susține că Soko a venit de altundeva, însă de unde anume?
Indiferent cât de mult ne dorim să nu știm anumite lucruri, există o forță
interioară care ne poate face să căutăm adevărul, inclusiv pe acela pe care am prefera să îl evităm. Această căutare, concomitent cu dorința de a evita adevărul, este, de asemenea, un aspect al mentalității colective. Pentru individ sau pentru grup, adevărul pe care îl considerăm cel mai rușinos este chiar acela pe care, de multe ori, îl proiectăm asupra altora. În psihologia jungiană, acest adevăr ascuns, adevărul pe care nu îl cunoaștem despre noi înșine, se numește umbră.
Soko pare ales să ducă umbra satului. Este numit străin, însă puterea datoriei rezidă în natură. Datoria nu este adusă de Soko, ci a existat în poporul Ashanti încă din primul moment al consumării hranei dătătoare de viață. Anansi, farsorul, nu face decât să le atragă tuturor atenția asupra a ceea ce a fost dintotdeauna adevărat. De ecare dată când un aliment sau un lichid este consumat, datoria este consumată odată cu acesta. De multe ori, prin consum, viața vegetală sau animală sfârșește, însă prin acest consum, viața se regenerează.
TIMPUL CA BANI (SAU CA DATORIE)
Dacă suntem datori pentru viața pe care o avem, atunci s-ar putea să
înțelegem de ce pedeapsa pentru neplata datoriilor este privarea de libertate.
Această întemnițare este o formă de luare a unei vieți, de luare a timpului din care viața este compusă. Știm zicala „timpul înseamnă bani“, care înseamnă că timpul poate măsurat prin cantitatea de bani ce poate câștigată într-o perioadă dată. Datoria poate și ea măsurată în bani. De fapt, straniu este că banii se aseamănă foarte mult datoriei. Fiecare dintre noi oferă ceva din sine spre vânzare, timpul, energia sau un produs creat, consumând timpul și energia sa. Este aproape ca și cum am datori celor care au bani, indcă banii sunt un mod de a scoate la iveală lucrurile de valoare pe care le oferim comunității. Prin intermediul cântarului care sunt banii, timpul poate însemna datorie.
Firește, sistemul întemnițării pentru datorie nu oferea dreptate uniformă. O persoană nu petrecea o lună în închisoare pentru un dolar, două luni în închisoare pentru doi dolari și așa mai departe. Mulți oameni au ajuns la înțelegeri cu creditorii lor și nu au stat deloc la închisoare. Alții au fugit sau și-au ascuns bunurile. Iar dintre aceia care au mers la închisoare, unii și-au petrecut restul vieții închiși pentru o datorie mică, alții au avut prieteni sau rude care, plătind, le-au obținut imediat libertatea.
Fără îndoială că raționamentul conștient din spatele închisorilor datornicilor a fost dorința de a pedepsi cu asprime și, astfel, de a preveni insolvența. Dacă însă raționamentul inconștient a fost că suntem datori pentru însăși viața noastră și, în consecință, că timpul nostru poate să
răscumpere o datorie, atunci vorbim despre două tipuri de datorii foarte diferite. O datorie este existențială – datoria pe care o avem pentru existența și hrana pe care ni le oferă natura. Această datorie, dacă e să e plătită, va plătită numai prin moarte. Celelalte datorii sunt cele cotidiene, de regulă, măsurate în bani.
Trebuie să distingem între aceste datorii. Este adevărat că putem să ne cumpărăm o cină cu cardul de credit sau, cum a făcut John Dickens în deceniul al doilea al secolului al XVIII-lea, să achiziționăm pâine și produse de patiserie pe datorie de la brutarul local. Cu toate acestea, datoria pe care o avem față de compania de carduri de credit sau față de brutarul local este, evident, foarte diferită de datoria pe care o avem față de natură pentru viață
și hrană.
Privită din această perspectivă mai largă, observăm că Biblia, în Cartea Genezei, propune o datorie foarte asemănătoare cu cea pe care o atrage asupra sa poporul Ashanti. În cea de-a șasea zi, Dumnezeu a creat umanitatea după chipul Său și a lăsat-o să domnească peste animale și plante, ca să e hrănită și să se înmulțească.19 Dumnezeu „a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a su at în nări su are de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un su et viu“.20 Astfel că Îi suntem datori lui Dumnezeu nu numai pentru viața și hrana pe care le obținem de la plante și animale. Îi mai suntem datori și pentru însăși asemănarea cu El, pentru individualitatea care ne permite să
căutăm ceea ce este divin și să încercăm să trăim în armonie cu acesta.
Dumnezeu a așezat oamenii în Grădina Edenului și i-a lăsat să trăiască
neștiind de datoria lor, interzicându-le să mănânce din pomul cunoașterii binelui și al răului. Însă șarpele, regele lumii subpământene, lumea subconștientului, i-a tentat pe oameni. Șarpele le-a spus că dacă mănâncă
din pomul cunoașterii vor asemenea lui Dumnezeu. Vor deosebi binele de rău întocmai ca Dumnezeu, dar nu vor muri, cum le-a spus Dumnezeu. Așa că șarpele, la fel ca Anansi farsorul, i-a adus omului la cunoștință un aspect al condiției umane care nu fusese, până atunci, înțeles. Adam și Eva nu au murit zic după ce au mâncat fructul interzis, însă au murit în raport cu ceea ce fuseseră înainte de a ingera cunoașterea pe care o conferă acesta.
