luăm bogăția înghețată a lumii subpământene și să o facem să circule în lumea verde, scăldată în razele soarelui, în care ne trăim viața.
Pericolul este riscul de a ne înțelege greșit sinele și situația în care ne a ăm. S-ar putea să ne împrumutăm, judecând greșit circumstanțele viitoare, ceea ce nu va duce la o sporire a productivității, ci la faliment. Așa cum un moștenitor trebuie să se autoexamineze pentru a întrebuința înțelept banii, și noi putem folosi posibilitatea îndatorării ca parte a procesului prin care ne căutăm sinele real. Dar când ne gândim la datorie, ar trebui să nu pierdem din vedere imaginea turnului fără cale de acces, imaginea închisorii datornicilor. Datoria ne periclitează însăși libertatea; Anansi a dat datoria umanității, așa cum Prometeu a adus focul. Datoria poate atât bene că, cât și incredibil de distructivă. Ea trebuie tratată ca focul, indcă este o forță elementară.
Putem acum să ne întoarcem la avertismentele lui Solomon cu o înțelegere mult mai profundă a preocupărilor sale. El ne spune să nu devenim chezași pentru aproapele nostru și să nu ne legăm pentru altul.
Amândouă situațiile ne fac garanți ai datoriei altuia. Problema este exact cum o descrie Solomon: „ai căzut în mâna aproapelui tău. “04 Povara datoriei este su cient de apăsătoare dacă o purtăm singuri, dar măcar există
posibilitatea să intrat în datorie cu credința că natura noastră interioară se va manifesta și ne va aduce su cienți bani pentru a ne achita datoria. Însă
dacă devenim chezaș pentru datoria altuia, înseamnă că facem o estimare cu privire la bogăția interioară și la forma în care ea se va desfășura în viitor. A ne risca libertatea pentru așa ceva nu pare un lucru înțelept. Dacă ne dorim să ajutăm pe cineva, s-ar putea să e mult mai bine să oferim un dar pe care știm că ni-l permitem, decât să garantăm o datorie pe care sperăm că nu vom niciodată nevoiți să o achităm.
Con uența datoriei existențiale și a datoriei monetare sugerează de ce acumularea de averi imense re ectă o dorință ascunsă pentru nemurire. Am vorbit anterior despre Fântâna Tinereții, ale cărei ape, în mintea conchistadorilor, se revărsau în tărâmul aurului in nit (El Dorado). Totuși,
viața înseamnă întâlnirea cu limite de tot felul. Nu avem la dispoziție nici bogăție nelimitată, nici forță nelimitată și nici viață nelimitată. Până și faraonii au murit, în ciuda puterii de a forța sclavi și adepți să moară alături de ei pentru a-i acompania în călătoria morții. Unul dintre cei mai înstăriți romani, Crassus, și-a văzut ul decapitat, cu capul străpuns de o suliță a cavaleriei parților, iar la scurt timp și-a pierdut la rândul său viața. În ecare zi, în necrologuri, citim despre oameni deosebit de bogați care nu s-au putut ascunde de datoria existențială pe care trebuie să o plătim cu viața.
Privind din această perspectivă, vedem o altă latură a moștenirii. Pentru erede, moștenirea înseamnă primirea de capital, însă cine moare renunță la tot capitalul său. Indiferent dacă acesta este mare sau mic, renunțarea la el, cu viața, achită integral toate datoriile defunctului. Dorința inefabilă pentru nemurire piere odată cu bogăția care nu a reușit să ne facă supraoameni.
Așadar, moartea duce la o redistribuire egalitară, luând totul atât de la bogați, cât și de la săraci. Dar dacă am putea evita această datorie pentru viață? Dacă am putea trăi pentru totdeauna?
ALCESTA
Să ne amintim tema piesei Alcesta de Euripide. 28 Zeul Apol o a avut o dispută cu tatăl său, Zeus. Fiindcă și-a mâniat tatăl, Zeus i-a ordonat să îi servească unui muritor, regelui Admet din Pherae, regiunea Tesalia. În mod surprinzător, Apol o a descoperit că îl admira pe Admet pentru că este un om drept și deosebit de primitor. Vrând să își binecuvânteze gazda, le-a convins pe ursitoare să îi permită lui Admet, în ceasul morții, să trimită pe altcineva în locul său în lumea subpământeană, astfel ca Admet să poată trăi în continuare. Dacă cineva s-ar oferit să moară în locul lui Admet, acesta ar putut să trăiască. Nu ar fost nevoit să plătească datoria pentru viața sa, ci i s-ar permis să trăiască visul fantastic de a fi nemuritor.
Din nefericire pentru Admet, nimeni nu era dispus să moară în locul său, nici măcar bătrânul său tată. Singura dispusă să moară în locul lui era tânăra sa soție, Alcesta, pe care Admet o iubea profund. În vreme ce feminismul modern nu ar privi cu ochi buni sacri ciul Alcestei pentru soțul său, ea a acționat din iubire și din onoarea de consoartă. În orice caz, odată
făcut legământul Alcestei în fața zeilor, nimeni, nici măcar Admet, nu o mai
putea salva. Cu toate acestea, cu trecerea timpului, Admet și-a dat seama că
o iubește tot mai tare pe Alcesta și nu își putea imagina viața fără ea. Gândul la moartea ei îl mâhnea zi de zi, însă nu îi putea schimba soarta.
Evenimentele de mai sus se petrec înainte de începutul piesei, ziua în care Alcestei îi este urzit să moară. Piesa se deschide cu Apol o care confruntă Moartea (ce apare ca personaj) și o imploră să îi cruțe viața Alcestei, însă Moartea refuză să o lase în viață. Curând, o vedem pe Alcesta, în scena morții, spunându-i soțului: „Te iubim atât, că […] Fără tine, viața ni-este fără niciun căpătâi.“ Mai spune și că nu există răsplată su cient de mare pentru renunțarea la propria viață „Căci ce bun decât viața pe lume-i mai plăcut?“, însă îi cere lui Admet să nu se recăsătorească, astfel încât copiii lor să e scutiți de ura unei mame vitrege. Copleșit de durere, Admet o asigură că nu se va recăsători niciodată, „Și-acum, când mori tot numai tu soție-mi ești!“ Când Alcesta moare, Corul îi cântă lui Admet: „Noi suntem/Cu toți-ursiți ca să murim.“
În vreme ce Admet era cuprins de jale, un călător ajunge la ușa sa.
Acesta era nimeni altul decât eroul Heracle (căruia romanii îi spuneau Hercule), renumit pentru faptele sale extraordinare de forță și vitejie. Născut dintr-o muritoare și Zeus, regele zeilor, Heracle era jumătate om, jumătate zeu. Chiar tatăl său decretase că toți călătorii trebuie primiți cu ospitalitate.
Această ospitalitate este, pentru lumea întreagă, ceea ce celebrarea iubirii este pentru tribul care o organizează. Când călătoresc pentru comerț sau ca să facă pelerinaj, oamenii întâlnesc tot mai des străini. Cum trebuie să se poarte cu aceștia? Edictul lui Zeus de a oferi ospitalitate este o poruncă de a împărtăși cu aceștia atât adăpost, cât și mâncare. În această împărtășire sancționată de zeu rezidă aceeași iubire și recunoștință pentru belșugul naturii care animă împărțirea de hrană în cadrul celebrării iubirii.
Admet a dat dovadă de o covârșitoare ospitalitate. În ciuda amărăciunii pe care o simțea față de moartea Alcestei, Admet a mințit și a spus că ține doliu pentru un servitor, ca Heracle să intre în casa lui. Un servitor i-a spus lui Heracle adevărul despre cine a murit. Heracle a promis „Pe moartă vreau s-o mântuiesc/Și s-o aduc pe-Alcesta iar în casa lui,/Îndatorând astfel pe-Admet“ și să își răsplătească gazda bună, care a fost atât de primitoare chiar și în doliu. În vreme ce Heracle a plecat să o salveze pe Alcesta, Admet a continuat să o jelească, ind de neconsolat. Apoi, Heracle s-a întors,
aducând cu el o femeie tăcută, acoperită din cap până în picioare cu un văl.
Odată dezvelită, aceasta s-a dovedit a chiar Alcesta. Heracle a povestit cum a surprins Moartea și i-a smuls-o pe Alcesta din brațe. În acest fel, Admet și Alcesta sunt reuniți.
FĂRĂ OPRELIȘTI, CA UN ZEU
Admet este un personaj fascinant indcă nu are un simț dezvoltat al limitelor. Este, totodată, excesiv de solicitant și excesiv de generos.
Așteptarea ca altcineva, chiar și tatăl său, să moară în locul său este șocantă.
De ce să își sacri ce tatăl viața ca Admet să trăiască mai mult? Admet nu este un zeu căruia muritorii i se sacri că. Indiferent ce relație are el cu Apol o (în alte variante ale mitului cei doi sunt amanți), darul zeului îl face pe Admet să își uite propria re. Pierde contactul cu viața sa umană, cu înțelegerea nevoilor semenilor. Și, ca și în cazul altor dorințe magice, realitatea nemuririi are un dezavantaj frapant, acela de a le supraviețui tuturor celor pe care îi iubim.
Partea plină a paharului este că Admet este o gazdă deosebit de primitoare. Și în această privință îi lipsește simțul limitării. Nu contează că
își jelește soția. Este dispus să mintă pentru a se asigura că Heracle va primi ospitalitatea pe care o cere Zeus. Cu siguranță, Admet recunoaște datoria implicată de celebrarea iubirii, faptul că belșugul naturii ne aparține tuturor și trebuie împărțit. Această generozitate i-a adus la început binecuvântarea lui Apol o, iar la nalul piesei l-a mișcat pe Heracle să i-o aducă înapoi pe Alcesta.
Vedem, în Admet, impulsul războinic trezit de datoria noastră
existențială. Pe de o parte, vrem să negăm existența datoriei. Nu vrem să
murim. Tânjim să m ceea ce, zic, nu putem – nemuritori. Din această
perspectivă, nemurirea este o stare de neîndatorare. Acest refuz de a accepta limite duce la egoism, manifestat e în credința că tatăl trebuie să moară în locul ului, e în acumularea de bogăție, de parcă energia acesteia ar putea ține moartea departe.
Pe de altă parte, conștiința datoriei noastre existențiale ne poate face să
ne sacri căm pe sine, să m altruiști. În Biblie, apostolul Pavel ne arată
înțelegerea acestui fapt atunci când scrie: „Să nu datoraţi nimănui nimic,
decât să vă iubiţi unii pe alţii. “29 Dacă simțim datoria pe care o avem pentru viață, suntem pe loc aduși mai aproape de întreaga umanitate. Suntem cu toții datornici, atât cei care dăruiesc, cât și cei care primesc. Într-o economie bazată pe bani, ne-am putea dori să onorăm spiritul celebrării iubirii făcând ca banii noștri să circule într-o manieră care să aline suferința și să ducă la progresul omenirii.
Dacă lumea lui Admet ne pare îndepărtată, cțională sau arhaică, putem găsi cu ușurință paralele contemporane. Spre exemplu, datoria enormă a guvernului federal al Statelor Unite transferă avuție între generații.
Proiecțiile sugerează că viitorii contribuabili vor plăti o porțiune mult mai mare din veniturile lor în taxe față de cei de astăzi, care bene ciază de datoria crescută indcă au taxele mici. 30 Dacă este adevărat, atunci generația care a contractat datoria preia din energia vitală a generațiilor viitoare, întocmai cum Admet a fost dispus să ia energia vitală a tinerei sale soții. Alte exemple ar raționalizarea medicamentelor salvatoare, precum și raționalizarea operațiilor pe care orice reformă a sistemului sanitar le va necesita. Din moment ce cetățenii înstăriți vor putea merge în afara sistemului și achiziționa ce servicii medicale au nevoie, întocmai ca Admet, aceștia vor dobândi o speranță de viață superioară celor care trebuie să
accepte limitările raționalizării. De fapt, chiar există și se desfășoară un comerț ilicit cu organe, cum ar rinichi, vândute de oameni din țările sărace pentru transplan-turile oamenilor din țările bogate care doresc să își prelungească viața. Pe de altă parte, există și oameni altruiști care își donează
