forma aurului, noile legi bancare introduse de președintele Roosevelt pentru a contracara Marea Criză Economică au eliminat etalonul de aur pentru dolar și chiar le-au interzis cetățenilor Statelor Unite să dețină sau să
întrebuințeze monede de aur. Este extraordinar că la 33 de ani de la promulgarea Legii Etalonului aur din 1900, aurul nu doar că a ieșit din circulație, dar cetățenilor Statelor Unite le era chiar interzis prin lege să
colecționeze sau să întrebuințeze aurul ca monedă.5
Aurul a continuat să e întrebuințat ca rezervă în tranzacții monetare internaționale, deși nu a traversat hotare, așa cum își imaginau economiștii conservatori ai secolului al XIX-lea că este necesar pentru a echilibra comerțul internațional. După Al Doilea Război Mondial, dolarul Statelor Unite a servit drept monedă internațională și standard de valoare abil.
Totuși, pe măsură ce tot mai mulți dolari au circulat ajutând economiile mondiale la reconstrucția postbelică, rezervele de aur deținute de Statele Unite au devenit inadecvate pentru schimbul dolarilor a ați în circulație, la cursul de schimb o cial de 35 de dolari pentru o uncie de aur. La 15 august 1971, președintele Nixon a suspendat plățile în aur pentru dolarii deținuți de băncile centrale străine. Prețul aurului nu mai era susținut la 35 de dolari pentru o uncie.6 Până în anul 1979, valoarea aurului crescuse la 450 de dolari pentru o uncie, iar astăzi uctuează în jurul valorii de 400 de dolari pentru o uncie.
Nu doar aurul a dispărut, mai întâi din mâinile noastre, și mai apoi din schimburile internaționale, ci și argintul a dispărut din circulație. În anii 1960, pe măsură ce cantitatea de argint din monede a ajuns să însemne mai mult decât valoarea lor monetară, oamenii au început să le strângă. În 1965, dreptul de a schimba certi cate de argint pentru argint la o ciile Trezoreriei Statelor Unite a fost suspendat.
Pe lângă asta, conținutul de argint din monede a fost redus drastic sau chiar eliminat. Moneda quarter, cu bustul lui George Washington, spre exemplu, fusese realizată din 90% argint și 10% cupru din 1932 până la nalul lui 1964. Din 1965, compoziția monedei quarter s-a schimbat la 75%
cupru și 25% nichel. Aceste monede noi nu erau nici la fel de valoroase, nici la fel de frumoase ca vechile monede din argint. Urmând legea lui Gresham, monedele mai puțin valoroase le-au scos din circulație pe cele mai valoroase.
De ce să plătești cu un quarter care putea avea conținut de argint mai prețios
decât valoarea monedei, de 25 de cenți, când plata putea la fel de bine să e făcută cu un quarter făcut din metal, a cărui valoare era mult mai mică decât 25 de cenți? Astfel, nu numai aurul, ci și argintul au încetat să mai joace rolul de ban.
Firește că aurul și argintul sunt metale prețuite încă din cele mai vechi timpuri. Frumusețea și utilitatea lor ornamentală le-au dat valoare cu mult înainte ca economiile de piață să le întrebuințeze pentru schimburi.
Abandonând atât aurul, cât și argintul ca etalon monetar al banilor de azi, am renunțat la metalele cu o profundă semni cație simbolică. Desigur, o parte din încrederea acordată acestor metale era bazată pe raritatea lor.
Di cultatea localizării și exploatării metalelor făcea puțin probabilă
creșterea subită a cantității disponibile. Cu toate acestea, puterea simbolică a aurului și a argintului i-au făcut pe oameni să aibă încredere în valoarea lor.
Aurul simbolizează lumina solară, strălucirea puternică a inteligenței divine. Astfel, aurul reprezintă ceea ce este profund superior și conferă
această calitate obiectelor din lumea materială. Coroana de aur a regilor sugerează putere și iluminare divină, în vreme ce banii de aur sugerează o superioritate divină. Și argintul este superior, simbolizând strălucirea lunii, luminozitate, puritate, inocență, castitate și chiar elocvență.
Există o tensiune simbolică între aceste două metale, aurul ind asemuit soarelui și masculinului, în vreme ce argintul este asemuit lunii și femininului. Aceasta s-ar putea să explice parțial ferocitatea bătăliei dintre susținătorii aurului ca unic etalon și susținătorii standardului bimetalic. Spre exemplu, după ce susținătorii argintului au votat, în 1878, o lege care obliga Trezoreria Statelor Unite să achiziționeze o anumită cantitate de argint în ecare an pentru a o converti în dolari de argint, președintele Rutherford Hayes și-a demonstrat profunzimea credinței în aur respingând prin drept de veto legea, numind-o „o încălcare a obligațiilor sacre“.7 Cu siguranță, când Wil iam Jennings Bryan a pus în discuție chestiunea complexă a monedei, anume dacă trebuie raportată numai la aur sau la aur și argint, un aspect nevăzut al dezbaterii a fost conținutul profund și străvechi al acestor două metale. Nu putem măsura acest conținut simbolic în dolari, franci sau yeni, însă trebuie să ne dăm seama că banii de astăzi nu sunt raportați nici la aur, nici la argint. Valoarea acestora este bazată integral pe abilitățile de
producție și pe bunurile pe care le deținem, atât ca indivizi, cât și ca societate.
Nu doar natura simbolică a banilor de azi a suferit modi cări, ci și dimensiunea lor. La 10 iulie 1929, dimensiunile banilor de hârtie au fost reduse de la 18,73 pe 7,93 centimetri la 15,71 pe 6,66 centimetri. Bancnotele mai mari fuseseră emise încă din 1861, însă guvernul a încercat să facă
economie la costurile cu hârtia, iar cercetătorii numismați numesc banii de hârtie bancnote de mici dimensiuni. Este straniu că această micșorare a banilor de hârtie a survenit atât de aproape în timp de Marea Criză, care a adus o contractare a productivității. Mai important însă este că folosind banii nu ne gândim niciodată prin câte schimbări au trecut: că bancnotele nu mai sunt certi cate de aur și argint, ci bancnote ale Rezervei Federale, că
dimensiunea bancnotelor a fost redusă și că argintul nu mai este metalul dominant din monedele de azi.
DE CE FOLOSIREA CARDURILOR DE CREDIT
NU ESTE TOTUNA CU CHELTUIREA BANILOR
Deși banii din zilele noastre nu mai sunt raportați la metale prețioase și frumoase, cum sunt aurul și argintul, puterea simbolică a acestora ne afectează în continuare. Fără a ști măcar de ce, majoritatea oamenilor sunt mai reticenți să cheltuiască bani numerar decât să folosească carduri de credit. A plăti cu bani peșin simbolizează încă un sacri ciu al energiei vitale, în vreme ce cardurile de credit ne îndeamnă să cochetăm cu ideea că datoria creată în acest fel nu va trebui niciodată achitată.
În ziua de azi, cardul de credit este omniprezent. În Statele Unite există
mai mult de 1 miliard de carduri de credit. Mai mult de 75% dintre gospodăriile americane au e Visa, e MasterCard, e pe amândouă, ca să
nu mai pomenim de American Express, Diners Club, precum și carduri emise de companii petroliere sau supermarketuri. Fără un card de credit, unele dintre activitățile care ni se par banale, cum ar închirierea unei mașini sau rezervarea de bilete, devin extrem de di cile sau aproape imposibile. Reclamele la carduri de credit ne prezintă imagini ale acceptării, plăcerii, succesului. American Express a scos în evidență valoarea prestigiului prin expresia „Privilegiul de a membru“. Visa a căutat locuri
exotice în care cardurile American Express nu erau acceptate și a declarat:
„Visa. E peste tot unde vrei să i.“ Iar MasterCard a pus pe un piedestal oamenii care sunt „maeștri ai momentului“, de parcă cardul de credit în sine ar cheia unei vieți trăite din plin.
Cardul de credit este o invenție recentă, conceput pentru prima oară în romanul utopic Looking Backward 2000– 1887 de Edward Bel amy. 8 Publicat în 1888, acest roman este dedicat descrierii sistemului social ideal care ar exista în anul 2000. Julian West, protagonistul, a adormit în 1887 și s-a trezit în anul 2000 într-un Boston foarte diferit de orașul în care s-a dus la culcare.
Conversând cu gazda sa, dr. Leete, Julian a a at de un oraș și de o lume care nu mai au deloc nevoie să întrebuințeze bani.
Doctorul Leete l-a lămurit: „Însă imediat ce națiunea a devenit unicul producător al unei varietăți largi de bunuri, oamenii nu au mai fost nevoiți să facă schimburi unii cu alții pentru a obține ceea ce le trebuie. Totul se putea procura dintr-o singură sursă și nimic nu se putea procura de altundeva. Un sistem de distribuție directă din magaziile naționale a înlocuit comerțul, iar pentru aceasta nu mai era nevoie de bani.“
După asta, doctorul Leete i-a arătat lui Julian un card de credit, care este o „bucată de carton“, și i-a spus că este „emis pentru o sumă anume în dolari“. Am păstrat cuvântul vechi, dar nu și substanța. Termenul, așa cum îl întrebuințăm noi astăzi, nu se referă la nimic real, ci este doar un simbol algebric pentru compararea valorii produselor.
Această bucată de carton este prima descriere a unui dispozitiv care nu exista în 1888, atunci când Edward Bel amy a scris romanul. Anumite hoteluri au început să emită carduri de credit celor mai prestigioși clienți în anul 1900, iar în 1914 practica a fost preluată de către magazine universale și lanțuri de benzinării. Începând cu anul 1947, companiile de transport feroviar și aerian au început să ofere carduri de credit. Cu toate acestea, cheia răspândirii cardurilor de credit moderne a fost „noul“ tip de card de credit introdus de Diners Club în 1950.9
În loc să folosească cardul de credit pentru a-și vinde bunurile (cum au făcut-o magazinele universale și alți retaileri), Diners Club a acționat ca intermediar. Deținătorul cardului putea achita consumația la o varietate de restaurante care acceptau cardul, iar Diners Club urma să plătească
restaurantul și să încaseze soldul de la deținătorul cardului. În anul următor, în 1951, primul card de credit bancar a fost introdus de către Franklin National Bank. Acest tip de card de credit, care acum este cel mai popular dintre toate, poate utilizat pentru a achiziționa o varietate nelimitată de bunuri și servicii.
Astfel, cardul de credit a ajuns să aibă o însemnătate diferită de ceea ce își imaginase Bel amy când a creat expresia card de credit. În ziua de azi, cardul de credit îi permite utilizatorului să plătească pentru bunuri și servicii fără a avea bani în cont (cum ar necesitat cardul lui Bel amy). Utilizatorul cardului de credit împrumută, efectiv, bani. Această practică este permisă
indcă emitentul cardului de credit se bazează pe solvabilitatea deținătorului. Când vine factura, el poate plăti, stingând astfel datoria.
În realitate, ecare tranzacție care utilizează un card de credit implică
cinci părți: comerciantul, clientul, banca comerciantului, compania de carduri de credit (cum ar Visa sau MasterCard) și banca clientului.
