Îi priveam profilul în tăcere.
— De ce vrei să ai un copil? m-a întrebat într-un târziu.
În jurul nostru bătea un vânt apăsător. Aerul umed îmi mângâia brațele. Părul îmi cădea peste față. Yuriko și-a îngustat ochii și s-a uitat la mine.
— Am nevoie de un motiv? am întrebat, cu vocea îngroșată.
— Poate că nu, a spus ea cu un râset slab. Dorința se justifică de la sine. Chiar dacă e ceva ce le dăunează altora, n-ai nevoie de nici un motiv. Poți face tot ce poftești…
— Ştiu că nu e firesc modul în care abordez situația, am recunoscut.
— Modul? a zâmbit Yuriko. Nu schimbă absolut nimic modul în care faci asta.
— Poftim?
— N-are importanță. Nu vorbesc despre gene sau familii sau despre faptul că știi cine îți sunt părinții.
— Ce vrei să zici? Cum rămâne cu toți oamenii care suferă?
am întrebat tulburată. Ca tine și Aizawa.
— Uite ce-i, nu spun că nu-i un pic altfel pentru copiii donatorilor. Nu-i în ordine să-i programezi pe ei sau întreaga familie pentru un viitor de consiliere și terapie. Dar, în esență, e același lucru pentru oricine. Asta înseamnă să te naști. Dacă
stai să te gândești un pic, asta înseamnă întreaga viață. Cum spuneam, modul în care o faci nu contează. Ceea ce întreb eu este: de ce vrei să aduci pe lume un copil? Ce te împinge să
faci asta? Cum tăceam, Yuriko a murmurat: Lasă-mă să
ghicesc. Crezi că a naște este un soi de minune. Darul vieții.
— Nu înțeleg.
— Sunt sigură că te-ai gândit mult la modalitățile de concepere, dar te-ai gândit cu adevărat ce înseamnă asta?
Mi-am privit genunchii în tăcere.
— Şi dacă ai un copil, iar acel copil își dorește cu fiecare
părticică a trupului lui să nu se fi născut? a insistat ea privindu-și lung degetele. Când spun ceva de genul ăsta stârnesc întotdeauna milă. „Săraca de tine, nu ți-ai cunoscut părinții adevărați, ai suportat ani întregi abuzuri. Nu-i de mirare că nu poți găsi nimic bun în viață”. Le văd mila pe fețe.
Uneori îmi spun că nu-i vina mea, îmi spun că nu-i niciodată
prea târziu. Încep să plângă și mă îmbrățișează. Se uită în ochii mei și îmi spun că pot schimba lucrurile. Aceștia sunt oameni cumsecade, buni la inimă, dar iată cum stă treaba. Sincer, nu cred că am avut o viață grea. N-am nevoie de mila nimănui.
Indiferent prin ce a trebuit să trec, e nimic în comparație cu faptul că m-am născut.
M-am uitat la fața lui Yuriko. I-am repetat vorbele în minte, încercând să pricep la ce se referea.
— N-ai nici o idee despre ce vorbesc, nu-i așa? a pufnit. E
foarte simplu, îți jur. De ce cred oamenii că asta e în ordine?
De ce nu văd nimic rău în conceperea unui copil? O fac cu un zâmbet pe față, de parcă n-ar fi un act de violență. Aduci cu de-a sila această făptură în lume, această făptură care n-a cerut niciodată să se nască. Faci chestia asta absurdă pentru că e ceea ce vrei pentru tine. N-are nici un sens!
Yuriko și-a mângâiat cu palma brațul stâng. Brațele îi erau albe în continuarea mânecilor rochiei negre, sau aproape albastre, în funcție de unghiul în care cădea lumina pe pielea ei.
— După ce faci copii, nu mai poți să-i „des-faci”, a spus râzând. Ştiu cum sună. Crezi că sunt extremistă, poate desprinsă de realitate. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Asta e viața reală. Despre asta vorbesc – despre durerea care vine odată cu realitatea. Nu că ar vedea-o cineva.
Ori de câte ori spun asta unei persoane, o văd pe fața ei. Nu i-a trecut niciodată prin minte că aducerea pe lume a unui copil poate să aibă un element de violență. Hei, tuturor le plac petrecerile-surpriză, nu? Într-o zi deschizi ușa și toți sunt acolo, așteptându-te pe tine, gata să te surprindă. Uite-i pe toți oamenii ăștia pe care nu i-ai mai întâlnit, pe care nu i-ai văzut vreodată, și care te felicită, zâmbind cu gura până la urechi.
Însă nu-i același lucru. De la o petrecere poți să pleci pe ușa
din spatele tău, dar când te naști n-ai cum să pleci. Nu există
ușă. Nu există vreo cale înapoi, la cum a fost înainte. Urăsc să
spun asta, dar nu tuturor le plac petrecerile-surpriză. Cei mai mulți oameni trăiesc crezând că viața e bună, o uriașă
binecuvântare, că lumea în care trăim e minunată și, în ciuda suferinței, este de fapt un loc uimitor.
— Recunosc că aducerea pe lume a unei noi vieți e ceva egoist și violent.
— Spui asta acum, dar soiul ăsta de declarație n-a oprit pe nimeni altcineva s-o facă. Oamenii găsesc întotdeauna o modalitate de a-și justifica propriul comportament. Îți spui
„așa stau lucrurile”, iar după aceea faci orice poftești. A surâs, apoi mi s-a adresat cu o voce înceată, ca și cum ar fi vorbit cu sine: Așadar, ce este? Ce te face să-ți dorești atât de tare un copil?
— Nu știu, am răspuns automat, moment în care mutra rânjită a lui Onda mi-a fulgerat prin minte. Mi-am apăsat vârfurile degetelor pe pleoape înainte de a adăuga obosită: Nu știu. Poate că nu există un motiv adevărat. Am, pur și simplu, această nevoie profundă să-mi cunosc copilul.
— Toată lumea spune același lucru, a zis Yuriko. Şi nu vorbesc doar despre inseminarea artificială… Toată lumea.
