Ca mărime, formă, totul. Sincer să fiu, cred că ar trebui să
încercăm, să avem experiența deplină. Așa vei putea să vezi singură – cantitatea de sămânță, cum se varsă pe de lături dacă încerci s-o ții în căușul palmelor. Dacă te uiți mai bine, probabil că poți să vezi și spermatozoizii cum se mișcă. Mă rog, poate că nu. Însă uneori așa pare. Oh, am și casete video, dacă
te interesează…
Corectează-mă dacă greșesc, dar pari un pic temătoare.
N-ai vrea să faci așa ceva cu un străin. Te înțeleg, crede-mă.
Nu vrei decât să rămâi însărcinată, așa-i? Şi, dacă vrei, putem să rămânem cu hainele pe noi. Cu siguranță asta este o opțiune.
Ne-am scoate doar lenjeria intimă, desigur. Sau am putea să fim goi de la brâu în jos. Practic, ar fi același lucru cu a fi goi de-a binelea. M-am mai gândit la o soluție dacă vrei să
rămâi cu hainele pe tine. Am pus un cunoscut să creeze chestia asta. Am folosit-o de multe ori deja, și până acum a primit aprecierea maximă. Vezi? Mă rog, e în pungă, așa că e un pic mai greu să vezi, dar e o deschizătură exact cât să poată
ieși penisul… și uite același lucru pentru femeie, o mică
deschizătură la vintre. E ca și cum ai purta dres. Dacă vrei să
porți ceva pe deasupra, poate o fustă, e și asta în ordine.
Oricine a încercat-o până acum a fost foarte mulțumit. În orice caz, nu există înlocuitor pentru ceea ce a intenționat natura.
Oricând dă rezultate mai bune decât o seringă. Așa, sperma e cea mai caldă și mai proaspătă. Cum ziceam, creșterea alcalinității din vagin e esențială. Când aud așa ceva, multe femei pot să devină neliniștite, dar cu penisul și sperma mea succesul e garantat. Ești pe mâini bune. Cele mai bune posibil.
Nu trebuie decât să-ți dai seama în ce zi o să ovulezi, și vom începe cu două zile înainte.
După ce am plecat de la Miami Garden, am ajuns în cele din urmă la stația de tren, dar n-am fost în stare să cobor scările, așa că m-am târât până în stația de autobuz, singura opțiune rămasă. Oamenii zburau în jurul meu, trecând cu o viteză cumplită. Shibuya exploda de lumini. Stopuri, panouri publicitare, faruri, vitrine, felinarele stradale, licărirea telefoanelor. M-am așezat la coadă și m-am rezemat de balustradă în așteptarea autobuzului.
Ticsit cu călători tăcuți care ședeau neclintiți pe scaunele albastru-închis, vehiculul a demarat ca și cum ar fi despicat pântecul nopții. Lumina se revărsa peste noi ca sângele și măruntaiele care ies dintr-o rană. Mi-am încrucișat brațele, m-am lăsat în jos și m-am înghesuit în colțul scaunului, vrând să mă ascund. Nu puteam gândi deloc. Eram dincolo de epuizare. Am închis ochii și nu i-am deschis pe tot restul drumului. Ghemuită în mine, am înregistrat toate sunetele, șoferul care anunța opririle, apăsa pe accelerație, deschidea și închidea ușile și făcea autobuzul să se lase în jos cu un șuierat pneumatic, claxoanele care răsunau pe stradă.
Era 21:30 când am ajuns înapoi în Sangenjaya.
Când autobuzul m-a scuipat afară, m-am pomenit din nou înconjurată de lumini. Voiam să mă întind pe jos. Nu voiam să
șed, să mă reazem de ceva sau să dorm.
Voiam să zac nemișcată. Atâta doar că nu mai puteam să
fac nici un pas. Nu eram sigură că puteam să fac drumul de cincisprezece minute pe jos. Nu eram rănită și nu aveam febră, dar corpul îmi era amorțit și greoi, ca și cum aș fi luat un fel de drog. Ochii mă usturau, de parcă ar fi fost mânjiți cu ceva fierbinte. Simțeam furnicături în brațe și în picioare. Mi-am zis că n-aveam cum să ajung acasă. Am traversat intersecția, îndreptându-mă spre un local de karaoke. Holul bine luminat strălucea sub spoturi ca un munte acoperit de zăpadă. Ca un supraviețuitor care ajunge într-un loc sigur, mi-am târât trupul spre lumină.
Tipul de la tejghea m-a condus într-o încăpere de la parter.
Mai degrabă o debara. În fundul coridorului. Când am rămas singură, am stins luminile și am închis microfonul, dar n-am reușit să găsesc butonul de închidere a monitorului. Mi-am
azvârlit geanta pe canapeaua tare ca piatra, dar în clipa în care m-am așezat am auzit un ciocănit în ușă. Ușa s-a deschis. Era tipul de la recepție. Aducea ceaiul oolong – fără gheață – pe care-l comandasem. Mi-a urat distracție plăcută și a plecat.
Am luat o înghițitură de ceai, mi-am scos tenișii și m-am întins pe canapea. Tapițeria de plastic duhnea a salivă, țigări și transpirație. Vocea de bas a unui bărbat, cu ecou puternic, zguduia pereții, amestecându-se cu alte cântece de-a lungul coridorului. Am oftat și am închis ochii.
Mi-era greu să cred ce se întâmplase în Shibuya, dar știam că totul fusese real. După ce-și rostise discursul pregătit, Onda mă întrebase cum voiam să procedez. Nu ca o constrângere, ci ca și cum mie îmi aparținea alegerea. Ce zisesem eu? Nu-mi aminteam. Poate că nu zisesem absolut nimic. Poate că nu fusesem în stare. Dacă aș fi deschis măcar gura, totul ar fi țâșnit de pe buzele mele ca smoala topită și mi-aș fi pierdut controlul. Înăuntrul meu intonam „ce dezgustător” și pândeam ocazia s-o tulesc de acolo. Ce fel de mutră trebuie să fi făcut?
Mi-a răsărit în minte fața lui Onda, așteptându-mi reacția. Cu ochii larg deschiși. Negul. Negul umflat, ca un boț de ceară, necuviincios. Individul era un gunoi. O adevărată jigodie. Dar cine eram eu să-l judec? În definitiv, contactasem de bunăvoie un bărbat străin de pe internet și acceptasem o întâlnire față
în față. Şi discutasem ideea ca el să-mi dea niște spermă –
sperma lui – ca să pot face un copil! La acest gând mi s-a făcut părul măciucă. Rânjetul ăla de mâncător de rahat! Când i-am spus c-o să mă gândesc și îl anunț, și-a cules ceva dintre dinți și a zis: „Uite, dacă vrei, bine, dacă nu, nu”. Apoi s-a uitat la mine și a început să se miște pe scaun, să se foiască. Avea mâinile sub masă, nu se vedeau. La început n-am știut ce face, așa cum stătea încovoiat, în felul lui stângaci. Dar curând rânjetul i s-a preschimbat într-o expresie gravă. Ochii lui erau înspăimântători. Ceva era ciudat în felul în care-ți ațintea privirea, așa că nu-mi dădeam seama la ce se uită, dar curând rânjetul s-a întors și a rămas acolo. „Uite altă variantă, a mormăit. Fetele ca tine n-au curajul să ceară. Ai nevoie de cineva care să-ți arate calea. Păi, a dat norocul peste tine. Sunt tocmai bărbatul de care ai nevoie”. A făcut semn cu bărbia în
jos, sub masă, chicotind spre prohab. Prefăcându-mă calmă, am clipit de câteva ori, mi-am luat portofelul, am lăsat pe masă
o mie de yeni și am pornit spre ieșire, încercând să mă port firesc. După ce am trecut de ușă am luat-o la fugă în sus pe scară și am gonit în direcția opusă stației. Am intrat în prima drogherie care mi-a ieșit în cale, m-am dus ață până în fundul magazinului și m-am ascuns după rafturi.
Bărbatul din încăperea alăturată era pus pe treabă, cântând cu mult sentiment, dar mereu în urma melodiilor pline de dinamism pe care le alegea. Am auzit o voce de femeie chirăind în altă cabină. Uneori, printre cântece răzbăteau râsete. Trecuseră ani de când nu mai fusesem la karaoke.
Avuseserăm la librărie o petrecere de adio pentru cineva, dar fusese cu atât de mult timp în urmă, că nu-mi mai aminteam despre cine era vorba. Când eram mai tânără, la Osaka, mă
duceam din când în când cu Naruse la un local cu karaoke din Shobashi. Eram copii, n-aveam unde să mergem. Ne plimbam prin tot orașul și ne întorceam acasă cu dureri de picioare.
Karaoke era singurul loc în care ne simțeam ca acasă.
Cumpăram băuturi calde și pui prăjit și vorbeam despre tot soiul de lucruri. Amândoi eram afoni, așa că nu cântam aproape niciodată, dar uneori Naruse îmi cânta, roșu de jenă.
Nu știa decât o melodie: „Wouldn’t It Be Nice”, a celor de la Beach Boys. Când eram spre sfârșitul adolescenței, muzica anilor ’60 și ’70 ajunsese iar la modă. Mă întreb câte albume am ascultat împreună. Lui Naruse îi plăcea formația Beach Boys și cânta piesa aceea cât putea el de bine, dar engleza nu-l ajuta să nimerească versurile și tonalitatea generală era mult prea înaltă, așa că de cele mai multe ori cânta alături cu melodia, în afară de momentul în care intra în falset. Partea aceea suna chiar bine. De multe ori ne bufnea râsul înainte să
termine. Naruse se scălâmbăia ca să-și ascundă stinghereala și-mi spunea: „O fi scris el, Brian, cântecul ăsta, dar eu îl fac să prindă viață”.
M-am ridicat, am luat telecomanda, am căutat „Wouldn’t It Be Nice” și am apăsat pe buton.
Când am auzit primele acorduri cunoscute și acea unică
