aceea, e ca și cum aș fi învăluită comod într-o pătură. Nu pot duce până la capăt nici un gând. Neprimind decât un mormăit deloc convins din partea ei, am insistat: Gândește-te la asta.
Şi dacă ori de câte ori îți spui: „Hei, o să mor”, o anumită
substanță îți este secretată în creier? Poate că așa se întâmplă
când ești foarte bătrân. Poate că e așa în fiecare zi. Totuși, chiar și acum simt că mă scufund în perne. Gândurile se topesc.
— Nu cred c-o să mori, Natsu, dar te înțeleg.
— Totuși, e ciudat, nu? am râs. Nu mi-e frică de nimic.
Am trecut de ultima săptămână din iulie și am intrat în august. De acum mă trezeam de mai multe ori pe noapte.
Dimineața, capul meu părea plin de ceață. Îmi petreceam cea mai mare parte a zilei tolănită pe fotoliul-puf, cu ochii închiși, moțăind. În jurul prânzului, soarele îmbrăca în alb perdelele, trimițând șuvițe de lumină pe covor. Lăsată pe spate, cum eram, întindeam mâinile spre soare, strângând și desfăcând pumnii în căldura lui. Chiar și cu aparatul de aer condiționat pornit, părea că temperatura crește constant pe parcursul zilei. Aveam subsuorile și spatele scăldate în sudoare. Când clipeam, pot să jur că simțeam cum vara se dilată.
Apoi am simțit-o – o durere ascuțită, dar diferită de orice simțisem până în acel moment. Ca împunsătura unui ac.
Mi-am încleștat mâinile pe pântec, ținându-mă de el ca de un colac de salvare. Durerea ca o împunsătură de ac dispăruse, ca și cum ar fi trecut prin mine, dar după câteva minute am simțit cum o prezență se umflă în cea mai adâncă parte a mea, venind în valuri. De fiecare dată era mai puternică, până ce, în cele din urmă, s-a arătat a fi durere. Eram cu o săptămână
înainte de termen. Mi se părea că e încă prea devreme, dar din punct de vedere al numărului de săptămâni era în limitele posibilului. Mi-am dat seama că se întâmpla cu adevărat.
Eram lac de transpirație. Inima mi-o luase la galop. Îi ascultasem pe doctori, o ascultasem pe Rika și o ascultasem pe sora mea, chiar dacă pretindea că nu-și amintește nimic.
Citisem relatări despre graviditate și naștere și studiasem pe internet, dar uitasem toate semnalele, cum să fii sigur că se întâmplă cu adevărat.
Durerea a trecut. M-am ridicat cu băgare de seamă și m-am dus în bucătărie să-mi torn un pahar cu mugicha, pe care l-am băut pe loc. O clipă fusesem atât de însetată, încât aș fi băgat mâna-n foc că mi se lipeau obrajii de dinți.
„Intervale”, mi-am spus. Citisem undeva că dacă simți o durere pe care n-ai mai simțit-o trebuie să vezi cât durează până să
revină. Ca să fiu sigură că mă puteam ridica în picioare dacă
era nevoie, nu m-am mai așezat pe fotoliul-puf, ci pe un scaun, și m-am uitat la ceas. Acele arătau fix ora trei după-amiaza. În cele din urmă, durerea s-a întors. Părea că se întâmplă o dată
la douăzeci de minute. Am intrat în panică, încercând să-mi amintesc ce ar trebui să fac, dar era ca și cum spațiul din spatele ochilor și frunții, fiecare colțișor, era umplut cu vată.
Totul părea ireal.
Printre valuri de durere, le-am scris lui Makiko și Midoriko:
„Hei, cred că am început travaliul… Vorbim mai târziu”. I-am scris și Rikăi. Apoi m-am uitat în geanta de sport și în sacoșa uriașă pe care le pregătisem din timp, ca să mă asigur că
aveam portofelul și carnetul cu însemnările despre sarcină, și am sunat la spital. A răspuns o asistentă prietenoasă care m-a ascultat până la capăt. A spus că probabil nu era nici o problemă dacă mai așteptam puțin, să văd cum mergea, dar era în ordine și dacă veneam atunci. I-am răspuns că porneam imediat, de vreme ce eram singură și nu credeam că voi fi în stare să mă mișc dacă durerea creștea.
Când am ajuns acolo intervalele erau puțin mai scurte, însă durerea crescuse semnificativ. Mi-au luat lucrurile și m-au dus direct în sala de nașteri, unde mi-au spus că cervixul îmi era dilatat la aproape doi centimetri și mi se rupsese apa, însă avea să mai dureze. Asistentele umblau repede prin încăpere. Ca să măsoare exact intensitatea și frecvența dure-rilor mi-au așezat o pernuță specială pe burtă, care în acest
moment era atât de mare, încât nu vedeam mare lucru dincolo de ea, și mi-au pus pe degetul mijlociu un monitor pentru inimă.
— Cum te simți, Natsuko? m-a întrebat o asistentă mai în vârstă care se ocupase de mine pe tot parcursul sarcinii și zâmbea tot timpul. Ne apucăm de treabă. Totul e în ordine?
Durerea mă împiedica să vorbesc. Am făcut semn cu capul că da. Asistenta a zâmbit. Întreaga față îi zâmbea. M-a prins de umăr.
În următoarele ore intervalele au scăzut la cincisprezece minute, apoi la zece. De câte ori se întorcea durerea, lumea se întuneca. Apoi venea o perioadă de câteva minute în care îmi veneam în fire, simțind cum fumul se împrăștie, până ce puteam să văd din nou, în sfârșit. În tot acest timp gâfâiam, cu ochii deschiși cât mai larg posibil, ca și cum ar fi trebuit literalmente să mă adun la loc. Când simțeam cum valul următor se înalță în adâncul burții, era destul ca să-mi facă
genunchii să tremure.
Valurile se prăvăleau peste mine, fiecare mai puternic și mai mare decât cel de dinainte, până ce n-am putut deosebi partea de sus de cea de jos. Aveam ochii deschiși, dar nu vedeam lumina. Nu găseam soarele. Trebuia să știu cât de adânc mă aflu, dar toate zvârcolirile mele nu făceau decât să
crească durerea care țipa în mine. Am auzit o voce de femeie care încerca să-mi spună ceva. Când s-a retras unul dintre valuri, am ridicat privirea spre ceas. Acele arătau un pic înainte de zece. Cum era cu putință? Eram supărată că-mi luase atâta timp și la fel de supărată la gândul că-mi mai rămăsese o cale atât de lungă. Dar apoi am auzit ceva ca un râs gâlgâind din adâncul meu. Era o senzație pe care n-o mai avusesem niciodată. Când am putut să-mi mișc iar mâinile, asistentele mi-au dat apă, pe care am băut-o, auzind cum vocile lor liniștitoare se îndepărtează și iar se întorc.
Pe la două dimineața izbucnirile de durere erau la distanță
de cinci minute.
Urlam fără să mă pot stăpâni. Eram sigură că un corp omenesc nu poate produce mai multă durere decât atât, dar se părea că durerea își fixase ștacheta mult mai sus. Dacă
mergea mai departe, dincolo de limitele ființei mele, aș putea să supraviețuiesc? Să fie acesta momentul în care muream?
Nu, nu era posibil. Era mai mult decât dureros. Simțeam sfâșierile acelea peste tot. Ce anume durea? Era trupul meu?
Întreaga lume? N-aș fi putut spune nici să mă tai. Dar apoi –
o voce a spintecat cerurile. Am văzut fața asistentei blânde.
Aveam ochii deschiși ca și cum aș fi fost pălmuită, iar burta mea – deși în acel moment era altceva, o entitate complet diferită, centrul universului – răsuna de o forță explozivă. Cu o voce pe care n-o putea auzi nimeni în afară de mine zbieram fără încetare, împingând din răsputeri. Următorul lucru pe care mi-l amintesc – totul a devenit alb, ca și cum conștiința îmi fugise din trup. Trupul mi-a devenit lichid, călduț, și s-a revărsat peste suprafața pământului.
Capul și trupul mi s-au umplut de o lumină orbitoare, în care am văzut ceva lățindu-se. Ca o nebuloasă, răsuflând fără
sunet, la depărtare de milioane de ani. Ceață astrală și stele s-au țesut din beznă, clipind în toate culorile curcubeului, răsuflând tăcut. Am deschis larg ochii și m-am uitat la ceață, la culori – respirând încetișor, printre lacrimi. M-am uitat la lumină. Cu ochii larg deschiși. Am întins mâna și am încercat să-i ating strălucirea. Ceva plângea. Revenindu-mi, mi-am văzut pieptul înălțându-se și coborând ritmic. Eram pe spate și respiram. Asistentele mi-au șters transpirația. Inima îmi trimitea oxigen prin tot corpul.
