o sută de ani? Viața oamenilor e așa de scurtă! Întreaga istorie a omenirii nu e nimic față de adâncurile spațiului cosmic. Nu cred că încerca să-mi spună că la un moment dat o să mor, sau ceva de genul ăsta. Nu era deloc vorba despre mine. Mai degrabă spunea că va veni o vreme când soarele se va fi stins, când omenirea și planeta asta nu vor mai exista, însă Voyager va fi în continuare acolo, pătrunzând tot mai adânc în spațiul cosmic. Ştii de „Înregistrarea de aur”?
— Nu, ce este?
— Voyager transportă o înregistrare cu sunetele de pe planeta noastră. Valuri, vânt, fulger, păsări. Salutări în peste cincizeci de limbi. Muzică de pe tot globul. Informații despre reproducerea omenească, anatomia noastră, felurile în care ni se schimbă corpul de-a lungul timpului. Culorile, așa cum le percepem noi, lucrurile pe care le mâncăm, lucrurile la care ținem. Viața noastră de toate zilele. Deșerturi, oceane, munți, animale, instrumente muzicale… știință, cultură, tot.
Totul e pe înregistrare. Există și un aparat pe care să fie redată, așa că o poți asculta.
Mi-am imaginat un disc făcut din aur.
— Într-o bună zi, dacă cineva din altă galaxie găsește sonda și poate să înțeleagă acea înregistrare, va ști cine am fost noi. În momentul acela vom fi dispărut de mult, cu toții. Dar cel puțin am lăsat o înregistrare. În acest sens, amintirea noastră poate dăinui. Așa vedea lucrurile tatăl meu. Când îl auzeam vorbind astfel îmi veneau gânduri ciudate. Îmi amintea că într-o zi n-o să mai fiu, la fel ca totul în jurul meu.
Uneori mă făcea să mă întreb dacă sunt măcar viu. Cum ar fi: și dacă toate astea nu sunt decât un vis în capul altcuiva, pricepi? Aizawa a zâmbit. Îmi spunea: „Oamenii sunt ciudați, Jun. Ştiu că nimic nu durează la infinit, dar tot găsesc timp să râdă și să plângă și să se supere, trudindu-se să facă diverse lucruri și stricând alte lucruri. Ştiu că pare că nimic din toate astea n-are sens. Dar, fiule, aceste lucruri fac viața să merite
să fie trăită. Așa că nu lăsa nimic să te doboare”. Eram doar un copil, dar cred că știu ce încerca să spună.
Am încuviințat din cap.
— Când ne îndreptam spre casă mă gândeam întotdeauna la sonda care călătorește prin spațiu, purtând toate amintirile noastre, alunecând tot mai departe.
Aizawa a zâmbit în timp ce privea pe fereastră. Cumva, trecuserăm de vârf și începeam coborârea, ca și cum am fi desenat în amurgul de vară un cerc pe care nu-l va vedea nimeni vreodată. Ne-am uitat peste port, la fâșiile de albastru care se întindeau pe cer.
— Când mă gândesc la tine, îmi aduc aminte cum mă
simțeam, mi-a spus peste câteva clipe. De fiecare dată. Cum n-am răspuns, a urmat: După ce te-am întâlnit mi-am dat seama că am pierdut atâția ani încercând să-mi găsesc tatăl, crezând că este singura mea șansă de a descoperi cine sunt.
Credeam că, dacă nu-l cunosc pe el, nu mă pot cunoaște pe mine.
— Da.
— Şi dacă sunt împotmolit în felul în care sunt, e din cauză
că n-o să-l găsesc niciodată pe acest om.
— Da.
— Poate că este ceva adevăr în asta, dar acum am o idee despre miezul real al problemei. Îmi dau seama că ceea ce m-a supărat tot timpul de când am auzit adevărul este faptul că
n-am apucat să-i spun niciodată tatei, vreau să zic tatălui care m-a crescut, ce simt. Îmi doresc să fi aflat mai curând, mi-a explicat, observându-mi privirea întrebătoare. Când era încă
în viață. I-aș fi spus că asta nu schimbă ce simt eu, că în ceea ce mă privește el este în continuare tatăl meu.
Aizawa s-a întors cu spatele la mine, spre fereastră. Puținii nori pe care-i văzusem pe când suiam se împrăștiaseră pe cer și erau plini de o strălucire blândă, trandafirie, așa cum cerneala pătează un șervețel ud. Lumina intra în cabina noastră, desenând o aureolă slabă, pâlpâitoare, în jurul părului lui Aizawa. M-am așezat lângă el și i-am atins umărul.
Spinarea lui era lată și umerii îi erau largi, dar când l-am atins pentru prima dată palma mea a atins băiatul care fusese, l-am
atins pe Aizawa copil – ca și cum aș fi întins mâna prin spațiu și timp. Cabina cobora scoțând mici pocnete. Priveam pe aceeași fereastră spre port și oraș, care prindeau restul de lumină, așa încât aproape că păreau să respire.
Am sărit din cabină, cu apusul împingându-ne de la spate.
Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu amurgul de vară. Vântul dinspre mare îmi mângâia pielea; și, pe când mergeam înapoi spre stație, părea că tragem brazde prin începutul nopții.
Ajunși pe strada principală, am văzut la dreapta luminile din localul cu udon și ne-am alăturat mulțimii care mergea neobosit. Pe când ne apropiam de scările stației, Aizawa s-a răsucit spre mine și a luat cuvântul. Vocea îi era blândă, dar m-a izbit.
— Natsuko, dacă te gândești în continuare să ai un copil, ce-ar fi să-l ai cu mine?
Am mers mai departe spre scări. Aizawa a mai încercat o dată să mă întrebe, vorbind la fel de blând ca înainte:
— Dacă vrei în continuare să ai un copil, să ai acea prezență în viața ta, aș putea…
Inima îmi bătea așa de aprig, că aproape m-am poticnit, dar am urcat treaptă cu treaptă. Am trecut de turnichete și am sărit în trenul următor. Şezând în tăcere, am privit pe geamuri soarele care apunea, alunecând sub orizont.
— Natsu! Ai venit!
Când am dat în lături draperia și am intrat în restaurant, le-am zărit pe Makiko și Midoriko așezate la o masă din mijlocul sălii aglomerate. Midoriko se ridicase și îmi făcea semn cu mâna. A zâmbit când mi-a rostit numele.
— Te văd, te văd! am zis, încercând să fiu nonșalantă.
Makiko ședea foarte dreaptă. Din felul în care își mușca buza, era greu de spus dacă zâmbea, era supărată sau gata să
plângă. Când m-am așezat la masă a dat din cap de mai multe ori și mi-a zâmbit cu adevărat.
Până la urmă ne-am întâlnit la localul okonomyaki din Shobashi. Makiko comandase deja o halbă de bere, care era pe jumătate goală. Midoriko bea mugicha. Deasupra plitei din
mijlocul mesei aerul era plin de pârâitul de la konjac 1 care sfârâia și germenii de fasole care se prăjeau, iar aroma dulce și bogată a sosului okonomiyaki unduia prin încăpere ca o amintire. Când a sosit berea mea, Makiko i-a strigat lui Midoriko: „La mulți ani!” și am toastat cum se cuvine, ciocnindu-ne paharele.
— Nu-mi vine să cred că ai douăzeci și unu de ani, a zis Makiko cu duioșie. Uite ce mare ești.
— Ești atât de tânără, am râs eu. Bucură-te de asta cât poți.
