Am urcat un șir de trepte enorme și am intrat. Transpirația mi s-a răcit pe piele.
— Oho, ce instalații au! am spus. Şi-au alcătuit propriul lor climat.
— Mie-mi spui, a râs Aizawa. Rar dai peste o asemenea
răcoare.
Acvariul nu era peste măsură de aglomerat, dar vedeai lume peste tot. Familii, perechi tinere. Copii alergând între cafenea și magazinul cu suvenire. Ne-am luat cafele cu gheață
și ne-am așezat pe o bancă să ne uităm la oameni. Niște tineri arătau cu degetul harta uriașă a acvariului, așa de entuziasmați, că nu știau de unde să înceapă. Indicatoare complicate dirijau vizitatorii spre expozițiile speciale. Mai era și silueta unui pinguin cu fața decupată, unde două adolescente se fotografiau una pe alta. Un grup de elevi s-a strâns în jurul standului cu ștampila oficială a acvariului. De câte ori un puști trântea ștampila mare în carnetul său se auzeau urale.
Baloane cu heliu în formă de stele de mare, căluți de mare, broaște țestoase și cambule săltau și se răsuceau lângă
intrarea în magazinul de suveniruri. O bătrână ținea de mână
o fetiță care trebuie să-i fi fost nepoată și o dojenea fără
încetare.
— Ai vizitat multe acvarii?
— Nu prea, mi-a răspuns Aizawa. Nu că aș avea ceva împotriva lor. Pur și simplu nu și-au găsit loc în viața mea.
Care e cel mai potrivit moment pentru un acvariu? O zi caniculară ca asta? Dar, ce-i drept, pot să-mi imaginez atracția unei vizite iarna.
— Mi-ar plăcea să văd pinguini iarna, am zis. Atunci trebuie să fie în elementul lor. N-am mai fost într-un acvariu decât de două ori, nu că acum am fi cu adevărat înăuntru.
Şedem doar în hol.
Ne-am băut cafeaua cu gheață, privind adulții care treceau pe lângă noi și copiii care alergau peste tot. Nici unul dintre noi n-a spus nimic. Aizawa părea să aibă ceva pe suflet, dar ar fi putut la fel de bine să fie doar concentrat pe toate lucrurile care se petreceau în fața sa.
— E ceva ce vreau să-ți spun, a zis în cele din urmă.
M-am uitat la fața lui.
— Este vorba de Yuriko. Poate că nu înseamnă nimic pentru tine, dar vreau să-ți spun, totuși, a rostit el privindu-mă în ochi. S-a terminat. Dădea din cap ușurel, privind paharul cu cafea din mâinile sale. S-a terminat curând după
ultima noastră convorbire, acum vreo două luni. Ne-am întâlnit și am discutat. I-am spus ce gândesc, i-am spus că în acel moment gândeam asta de câteva luni. Am vorbit cât mai direct posibil. I-am spus că există altcineva. Cineva cu care aș
prefera să fiu.
Mi-a căzut falca. Mă holbam la el.
— Ce-a spus?
— A spus să fac ce am de făcut. Tipic pentru ea, presupun.
Nu m-a întrebat despre cine este vorba sau ce urmează. Nu m-a întrebat nimic.
— Şi după aceea?
— După aceea… nimic, a oftat el. Asta a fost. Când am tăcut, mi-a spus să nu mai iau lucrurile așa de mult în serios.
A spus că știa că nu avea să dureze, așa încât, cu cât se termina mai repede, cu atât mai bine.
Aizawa a tăcut. Nu i-am cerut amănunte.
Şedeam alături pe bancă fără să spunem nimic. Condensul de pe paharul cu cafea cu gheață îmi uda palmele. Trupul meu transpirat începuse să se răcească. Pielea mă înțepa; aproape că părea să sfârâie. Aizawa s-a aplecat în față, proptindu-și coatele pe genunchi, cu ochii la capacul paharului de cafea.
Pe perete, sus, un ceas împodobit cu tot felul de animale marine arăta patru și jumătate. Din difuzoare a răsunat un anunț. Grupuri de fete treceau pe lângă noi cu sacoșe de la magazinul de suveniruri. Fără vreun motiv anume, ne-am ridicat și am ieșit.
O sirenă de vapor s-a auzit în depărtare, ca și cum ar fi despicat membrana groasă de căldură care căptușea atmosfera. În briză se simțea o undă de noapte de vară. Umbrele se lungeau și lumina din vest părea să fie mai bogată. Era chiar începutul serii. Nici unul din noi n-a spus nimic, doar făceam un pas după altul.
Roata mare, pe care o credeam încă departe, era chiar în fața noastră. M-am oprit și am ridicat privirea ca s-o văd rotindu-se. Cabinele, una albă, alta verde și tot așa, suiau pe cerul serii. Aizawa stătea lângă mine, privindu-le ascensiunea.
— Mă întreb cum arată locul ăsta, am zis. De sus de tot.
— Îmi imaginez orașul, oceanul, a spus Aizawa. Dar pun
pariu că în cea mai mare parte e cerul.
Nu era o coadă prea mare în față. Când m-am uitat la Aizawa, și-a înălțat sprâncenele, întrebând dacă voiam să fac un tur. Mi-am ridicat iarăși privirea. Roata era uriașă. Prea mare ca s-o vezi pe toată. De-abia se zăreau cabinele aflate cel mai sus. M-am imaginat mișcându-mă la acea înălțime și am amețit. M-am agățat de curelele rucsacului. Aizawa s-a uitat iar la mine, așteptând confirmarea. Când am dat din cap, s-a dus și a cumpărat două bilete, apoi s-a întors și mi l-a dat pe al meu.
Ne-am dus la sfârșitul cozii și ne-am pus pe așteptat. Când venea o gondolă, următoarea pereche sau grup mic urca în ea de îndată ce le dădeau permisiunea cele două angajate de la poartă. În scurt timp ne-a venit rândul. Aizawa a intrat, aplecându-se. Eu am șovăit, nesigură pe picioare, dar am prins bara de lângă trapă și am sărit înăuntru după el.
Roata se învârtea atât de lin, încât nu eram sigură că se mișcă. Cabina noastră nu se legăna deloc, dar ne ridicam în aer. Şedeam față în față, uitându-ne pe ferestruici. Trebuie să
fi fost făcute dintr-un fel special de plastic. Dacă priveai de aproape, vedeai că sunt pline de mici zgârieturi și că se încețoșau, chiar dacă foarte puțin. Cabina urca în cer, făcându-și loc prin seara de vară. Acoperișul acvariului se cufunda sub ochii noștri, iar copacii din parcul din apropiere și toate clădirile din zonă se micșorau. Aveam vedere liberă
