Acum bubuiam de-a binelea. Dacă aș fi putut să deschid ușa asta, poate că le-aș fi găsit. Pe scări în sus, cu ghiozdanul.
Mama deschizându-mi ușa. Întâmpinându-mă cu șorțul ei roșu. Dacă aș fi putut să deschid ușa asta, poate că aș fi văzut bluzonul meu preferat și ghiozdanul și păpușa, locul în care am râs și am dormit, măsuța încălzită la care ședeam. Stâlpul pe care ne încrustam înălțimea. Ceștile de plastic roșii din bufet. Aș fi deschis fereastra odată pentru totdeauna. Poate că
totul ar fi fost așa cum fusese. Cunoșteam răspunsul, știam că
era „nu”, dar am bătut în continuare. Bubuiam la ușa firavă a vechii noastre locuințe. Şi tata? Își amintea ceva? După ce a dispărut, într-o bună zi. Oriunde o fi fost acum, își amintea?
Se gândea măcar la anii în care a locuit cu noi? Își amintea cât de cât de noi?
M-am așezat pe trepte și am încercat să respir. Podeaua era crăpată. Era mizerie peste tot. Noroi îngrămădit prin colțuri. Aerul era umed, spațiul de la capătul scării era plin de gunoaie. Carton care se fărâmița din pricina umezelii. Un mop murdar înțepenit într-o găleată de plastic decolorat. O cârpă
atârnată într-o parte. Un sac de gunoi negru plin cu Dumnezeu știe ce. Totul acoperit de praf. Soarele care intra pe o fere-struică lumina un colț al palierului.
Am auzit muzică. La început n-am înțeles. M-am ridicat de parcă aș fi primit un pumn în braț și mi-am dus mâna la gât.
Era telefonul meu. Telefonul meu suna. Mi-am amintit că încă
nu-i spusesem nimic lui Midoriko. Mi-am dat geanta jos de pe umăr, am desfăcut fermoarul și mi-am găsit telefonul.
— Alo? Sunt Aizawa.
— Ştiu, am zis, cu vocea brusc răgușită.
Am înghițit în sec.
— Natsuko?
Din felul în care mi-a rostit numele, Aizawa părea agitat.
— Chiar m-ai surprins, i-am spus direct. Nu mă așteptam să mă suni.
— Îmi pare rău, a zis. Sunt un pic surprins eu însumi. Nu știam dacă o să răspunzi.
— Suna, așa că…
— Hei, Natsuko?
— Da?
— Vocea îți sună cam ciudat. E totul în ordine?
— Oh, sunt bine, am oftat în receptor. M-ai luat pe nepregătite, asta-i tot.
— Îmi pare rău.
— Nu, acum mi-am revenit.
— Poți vorbi?
— Sigur, am zis.
Inima îmi bătea nebunește. Trăgeam adânc aer în piept, sperând că el n-o să observe. Îi auzeam răsuflarea.
— Ştiu că ai spus că n-o să ne mai vedem, și… A oftat și și-a dres glasul. Din ziua aceea m-am gândit mult la asta. Că
nu mai vorbim și nu ne întâlnim. Daca așa simți tu, în fine, ai zis deja asta… Nu încerc să te fac să te răzgândești, dar mi-ar plăcea să spun și eu ce am de spus.
— Bine…
— Sper că ne putem întâlni să stăm de vorbă, a zis. De aceea te-am sunat.
O vreme am tăcut amândoi. Era așa de straniu să șed pe treptele astea, după treizeci de ani, ascultându-l pe Aizawa și auzindu-mi vocea răsunând pe holul cunoscut, întunecat!
Aveam senzația că plutesc, prinsă în visul altcuiva. Mi-am apăsat telefonul pe ureche și am clipit de câteva ori.
— Hei, am spus. Nu-i ziua ta azi?
— Ți-ai amintit.
— Cum aș putea să uit?
— Coincidența cu ziua nepoatei tale ar trebui să fie de ajutor.
— Nu de aceea, am râs.
— Natsuko…
— Da?
