— Ai fost bine?
— Eu?
— Da.
— În ultimele două luni… nu știu, am impresia că s-au întâmplat multe, am spus. După o nouă perioadă de tăcere am reluat cu vioiciune: Sunt acolo unde am stat pe vremuri.
— Unde ai stat?
— Da. Ți-am povestit, în primăvară. Unde am stat cu familia când eram foarte mică.
— Lângă port?
— Acolo, am spus râzând. E mult mai mic decât îmi amintesc, totul. Nu-mi vine să cred. Șed pe trepte, înăuntru, și sunt incredibil de mici. Au trecut vreo treizeci de ani. Nimeni nu mai locuiește aici acum. Nu mă surprinde…
— Ești doar tu? Pe trepte?
— Doar eu. Nici măcar nu-i loc să treacă cineva pe lângă
mine, așa de înguste sunt. Acum e mai veche și mai părăginită, dar e aceeași clădire. E părăsit. Ca o ruină.
— Hei, ăăă, Natsuko.
— Da?
— În ultimele două luni am tot căutat o cale să te revăd.
Ştiam că azi o să fii în Osaka și, dacă ai răspuns la telefon, poate că o să fii de acord să te întâlnești cu mine. Doar zece sau douăzeci de minute, a precizat Aizawa. Totuși, nu știam decât că azi o să fii în Osaka.
— Ești… ești în Osaka?
— Acordă-mi doar treizeci de minute, m-a rugat el. E tot ce-ți cer.
Când am închis s-a instalat aceeași tăcere. Am șezut acolo, pe scară, cu mâinile încleștate pe curelele rucsacului. Când m-am ridicat în cele din urmă, m-am mai uitat o dată la vechea noastră ușă. Am privit lung imitația de lemn care se cojea și numărul apartamentului, 301. Mi-am apăsat mâna pe peretele zgrunțuros și am aruncat ușii o ultimă privire, apoi am tras adânc aer în piept.
Ajunsă la parter, mi-am înălțat bărbia, privind în lungul holului. Lumina soarelui se revărsa prin intrarea îngustă.
M-am uitat la lumină până ce lacrimile mi-au încețoșat ochii.
17. NU RENUNȚ
Vântul din port mă izbea cu valuri nevăzute, lăsându-mi pe piele resturile mareei.
Aizawa a ajuns în stație peste cincisprezece minute.
Stăteam exact în același loc în care obișnuiam s-o aștept pe Komi în copilărie. Când l-am văzut lângă casa de bilete am amețit, ca și cum n-aș fi putut să stau în picioare. Văzându-mă, a dat ușor din cap, apoi a repetat gestul când a trecut de turnichet. Am dat și eu din cap. Nu ne mai văzuserăm de patru luni. Purta o cămașă albă cu mâneci lungi și pantaloni bej.
Am coborât scările, fără o țintă anume, și ne-am amestecat în mulțimea de pe strada principală. O vreme, nici unul dintre noi n-a vorbit. Mergeam la stânga lui, concentrată pe mișcarea picioarelor mele; când am ridicat privirea ni s-au întâlnit ochii și m-am ferit instinctiv, îndreptându-mi iarăși atenția spre pașii mei.
— E din senin, știu, a murmurat Aizawa. Am mers prea departe, nu-i așa?
— Nu, nu, am zis scuturând din cap. Doar că nu mă
așteptam. E un pic ireal. Nu-mi vine să cred că sunt aici cu tine.
— Înțeleg. Îmi pare rău. Ştiu că, într-un fel, ți-am forțat mâna.
— E în ordine, am spus. Mă întâlnesc cu sora mea la șapte.
Ce-ai fi făcut dacă nu eram la Osaka?
— Nu știu, mi-a răspuns, părând tulburat. Mă întorceam direct la Tokyo?
— Sigur, ce altceva?
Am râs. Aizawa a râs și el.
— Hei, simți mirosul oceanului? l-am întrebat arătând spre acvariu. Apa e chiar acolo. La nici zece minute de mers pe jos. Vezi clădirea aceea mare? E acvariul. O imensă atracție turistică. Vezi roata mare?
— Cred că am auzit de locul ăsta. Au niște specii foarte
rare, nu? Ai fost vreodată înăuntru?
— Nu. N-am mai venit aici de aproape treizeci de ani.
— S-a schimbat mult?
— Nu știu. Străzile sunt aceleași. Şi unele magazine sunt aceleași. Vezi localul ăla cu udon? Îi știu pe proprietari. E
