asupra oceanului. Apa era de un gri închis, ceva între cenușă
și plumb, brăzdată de valuri blânde. Vapoarele presărate pe apă, ca niște degete care scurmă suprafața oceanului, lăsau în urmă dâre albe, mergând pe drumurile lor. Aizawa privea în depărtare.
— Când eram mică, am zis, nu mi-a dat niciodată prin cap că ăsta este oceanul.
— Ce vrei să spui?
— Mă gândeam că e altceva. Evident, știam că locuim în apropierea apei. Simțeam mirosul refluxului și auzeam valurile. Vreau să spun, știam că e oceanul, numai că, știi tu, nu adevăratul ocean.
— Adevăratul?
— Ca plajele din fotografii sau povești, am spus. Ştii ce vreau să zic? Cu soare strălucind peste apa albastră, nisip alb.
Presupun că uneori nisipul nu-i chiar alb, dar e mult. Valuri care se sparg. Poți să mergi până la apă, dacă vrei, și s-o atingi, să-ți afunzi în ea degetele picioarelor. Presupun că
întotdeauna am crezut că asta înseamnă oceanul.
Aizawa a dat din cap.
— Locul ăsta nu e deloc așa, am continuat. Apa nu era albastră și cu siguranță n-aveai unde să-ți afunzi degetele picioarelor. Doar adânc și întunecat, ca un puț fără fund. Când eram mică nu încetam să mă întreb. Cum poate ăsta să fie oceanul?
— Acum ți se pare că are sens?
— Sinceră să fiu, nu prea.
Ne-am continuat urcarea treptată. Pe măsură ce luam altitudine, oceanul își schimba culoarea și lățimea, iar orizontul desena o linie abia văzută la hotarul cerului. Mult deasupra noastră, în pâclă, planau păsări negre. De la o fabrică din depărtare se ridica fum alb.
— Poți vedea atât de multe de aici, de sus, a zis Aizawa. Mă
dădeam mereu în roata mare cu tatăl meu.
— Cu tatăl tău?
— Da. Mamei nu i-au plăcut niciodată parcurile de distracții. Tatei nu-i plăceau atracțiile, dar mă ducea adesea.
Stătea la coadă cu mine, apoi aștepta la ieșire, în vreme ce eu parcurgeam atracția singur. Uneori, dacă priveam din punctul cel mai înalt al circuitului de montagne russe, chiar înainte de picaj, și îl vedeam acolo jos, ca un punctuleț, mă întristam tare, dar când flutura mâna spre mine aveam o senzație incredibilă, a râs Aizawa. Singura atracție în care intra era roata mare. Presupun că-i plăcea. La sfârșitul zilei, chiar înainte să plecăm, întotdeauna ne dădeam în roata mare împreună. Am văzut atâtea priveliști diferite, din toate roțile mari din toate parcurile de distracții. Aizawa și-a frecat pleoapele, apoi m-a întrebat: Ai auzit de Voyager?
— Voyager? Adică sonda spațială de la NASA?
— Exact. De fapt, sunt două. Voyager 1 și Voyager 2.
Amândouă lansate acum patruzeci de ani, spre sfârșitul verii.
Voyager 2 a fost prima, urmată după două săptămâni de Voyager 1. E amuzant, suntem practic de aceeași vârstă cu ele.
Ele sunt încă acolo, de mărimea unor vaci, plutind în spațiu la douăzeci de miliarde de kilometri de noi.
— Ooo, douăzeci de miliarde de kilometri… am zis.
— E un număr așa de mare că mintea nici nu-l poate cuprinde, așa-i? Am citit un articol în care încercau să pună
distanța în context. Dacă ai fi în shinkansen, mergând cu 185
de kilometri pe oră, ți-ar trebui 7 200 de ani ca să ajungi la sonde. La acea distanță, dacă ai vorbi cu cineva la telefon, ar fi nevoie de o zi și jumătate ca să ajungă la tine răspunsul.
— Măi, să fie.
— Nu-i așa? Tata vorbea despre programul Voyager și despre sonde de fiecare dată când eram în roata mare. Peste tot pe unde ajung fac fotografii și transmit datele. Fotografii cu sateliți sau cu inelele lui Saturn, sau acele imagini celebre cu Jupiter și Marea Pată Roșie. Ba chiar au făcut fotografii ale lui Neptun, în cele mai îndepărtate unghere ale sistemului solar.
După treizeci și cinci de ani în spațiu, sondele au lăsat în urmă
sistemul nostru solar. Gândește-te un pic la asta. Au ajuns mai departe în spațiu decât orice am creat noi. Sunt ani de când sondele și-au îndeplinit misiunea inițială, dar continuă
să zboare, tot mai departe, păstrând legătura cu Pământul.
— Timp de patruzeci de ani.
— Da, a zis Aizawa. Gonind prin beznă, spre constelația Săgetătorul. E greu de cuprins cu mintea distanța dintre corpurile cerești, dar, în termeni temporali, vor mai trece patruzeci de mii de ani înainte ca Voyager să treacă pe lângă
următoarea stea. Zic „pe lângă”, dar între ele vor fi vreo doi ani lumină.
— După patruzeci de mii de ani, am murmurat.
— Uluitor, nu? Dacă eram îmbufnat în roata mare pentru că nu voiam să merg acasă, sau nu eram în apele mele, ca atunci când mă certam cu un prieten sau striga mama la mine, tata zicea: „Când ți-e greu, gândește-te un pic la Voyager”. Îmi spunea că sonda era întotdeauna acolo, zburând prin întuneric. Nu metaforic. Literalmente acolo. În orice moment, într-un punct de pe Pământ, era chiar deasupra capului.
Am dat din cap în semn că înțelegeam.
— E un lucru mare pe care să i-l spui unui copil, a continuat el. Dar cred că înțeleg ce voia tata să zică. Ne încâlcim întotdeauna în problemele noastre, dar ce înseamnă
