priveliște frumoasă? Ştii, ca una dintre ferestrele alea mari, drăguțe. Cum ar putea să însemne asta că ești sărac?”
După părerea mea, nimeni care a fost vreodată sărac nu poate să gândească așa. Vedere spre o grădină? O fereastră
mare, drăguță? Cine are o grădină, dacă stai să te gândești? Şi ce mama naibii ar putea face o fereastră să fie „drăguță”?
La săraci, mărimea ferestrei nici măcar nu este un concept.
Nimeni n-are priveliște. O fereastră nu-i decât un geam încețoșat ascuns în spatele unor rafturi de placaj ticsite. E un dreptunghi unsuros în apropierea hotei stricate pe care familia ta n-a folosit-o niciodată și nici n-o va folosi.
Ştii ce înseamnă să fii sărac sau ai dreptul să vorbești despre asta doar dacă ai fost așa tu însuți. Poate că ești sărac acum. Poate că ai fost cândva sărac. Mie mi se aplică ambele categorisiri. M-am născut săracă și sunt în continuare săracă.
Ceea ce m-a făcut să mă gândesc iar la toate astea a fost fata care ședea în fața mea. Vagonul trenului de pe linia Yamanote era ciudat de gol pentru o zi de vară. Toți își vedeau de-ale lor, cu ochii la telefon sau citind cărți broșate.
Fata trebuie să fi avut în jur de opt sau zece ani. La stânga ei stătea un tânăr care avea la picioare un sac de sport, iar la dreapta, două fete mai mari, care aveau în păr bentițe cu funde mari, negre. Ea părea să fie singură.
Copila era prea slabă. Pielea ei întunecată făcea să-ți fie și mai greu să nu observi petele de psoriazis. Pantaloni scurți gri, picioare la fel de slăbănoage ca brațele care se ițeau din maioul
turcoaz. Își ținea buzele strânse și umerii țepeni – mi-a amintit de mine în copilărie. Asta m-a făcut să mă gândesc la ce înseamnă să fii sărac.
M-am uitat la decolteul lăbărțat al maioului ei și la tenișii jerpeliți, care trebuie să fi fost la început albi. Ce groaznic ar fi fost să deschidă gura și toți dinții ei să fie cariați! Mi-am dat seama că nu avea nici un bagaj. Nu tu rucsac, nu tu geantă, nu tu portofel. Oare își ținea în buzunar banii și biletul? Habar n-aveam cum se îmbracă fetele de vârsta ei când trebuie să
meargă cu trenul, dar faptul că nu avea nimic la ea m-a îngrijorat.
Am simțit imboldul imperios să mă ridic și să mă duc să-i spun ceva, ceva ce n-ar fi putut înțelege ceilalți pasageri, cum sunt micile însemnări pe care le așterni într-un colț al carnetului, știind că nu le poate citi nimeni în afară de tine.
Dar ce-aș fi putut să-i spun? Poate ceva despre părul ei, care părea aspru, încleiat pe cap, sau poate despre pielea ei.
„Psoriazisul o să treacă atunci când crești. Nu-l lăsa să te necăjească”. Şi dacă aș fi întrebat-o despre ferestrele ei? „Eu n-am avut niciodată genul ăla de ferestre prin care poți privi afară. Tu ai?”
M-am uitat la ceas. Fix miezul zilei. Trenul înainta prin căldura lâncedă de vară. Din difuzorul de deasupra capetelor, o voce înfundată a anunțat că următoarea stație era Kanda. În stație ușile s-au deschis cu un sunet de ceva care se dezumflă
și un bătrân beat a urcat împleticit. Pasagerii din jurul lui s-au tras îndărăt, instinctiv. El a gemut tare. Barba lui căruntă, țepoasă ca vata de sticlă, atârna încâlcită peste nasturii uniformei jerpelite. Avea o mână încleștată pe o umbrelă
transparentă, ca vai de ea, și pe cealaltă a întins-o spre cureaua de susținere, dar n-a reușit s-o prindă, așa că a fost pe punctul să cadă. Ușile s-au închis, iar trenul a pornit. Când am întors privirea, fata dispăruse.
Când am coborât în Gara Tokyo, am încremenit văzând puhoiul de lume. De unde veneau? Unde se duceau? Părea mai degrabă un soi de competiție ciudată decât o mulțime. Mă
simțeam însingurată, ca și cum numai eu nu cunoșteam
regulile. Agățându-mă de cureaua sacoșei de pânză ca de un colac de salvare, am încercat să respir.
Prima dată am ajuns în Gara Tokyo acum un deceniu, în vara în care am împlinit douăzeci de ani. Era o zi la fel ca astăzi, când nu prididești să-ți ștergi sudoarea.
Am venit cărând vreo zece cărți ale autorilor mei preferați, pe care le-aș fi putut trimite dinainte, odată cu restul lucrurilor, ca orice om normal, însă am ținut să le am la mine tot timpul, ca și cum m-ar fi păzit de rele, purtându-le în rucsacul exagerat de mare la care m-am holbat o veșnicie întrun magazin second-hand pe când eram la liceu și până la urmă l-am cumpărat (și încă îl mai folosesc uneori). Era în 1998. Acum zece ani. Nu sunt deloc convinsă că la douăzeci de ani mă vedeam, în visurile mele vagi despre viitor, încă în Tokyo la treizeci de ani. Nimeni nu citește ce scriu (blogul meu, care adună praful într-un colț al internetului, are unu sau doi vizitatori în zilele bune), și nimic din el n-a fost tipărit. Ce să
mai vorbim de cititori, de-abia dacă am câțiva prieteni. Sunt încă în același apartament cu pereții strâmbi, de pe care se cojește tencuiala, și cu același soare tiranic de după-amiază, supraviețuind în aceeași slujbă cu salariul minim, muncind cu normă întreagă pentru nu mult mai mult de o sută de mii de yeni pe lună și încă scriind, tot scriind, fără să am habar dacă
asta o să-mi folosească la ceva. Viața mea e ca un raft prăfuit dintr-o librărie veche în care fiecare volum este exact în același loc de cine știe când, singura schimbare vizibilă fiind faptul că
trupul meu a îmbătrânit cu zece ani.
M-am uitat din nou la ceas. Douăsprezece și un sfert. Dat fiind că ajunsesem cu cincisprezece minute mai devreme, m-am rezemat cu spatele de unul dintre stâlpii groși de piatră, simțindu-i răcoarea, și m-am uitat la oameni. Prin șuvoiul necurmat de voci și zgomote am urmărit o familie care mi-a traversat câmpul vizual de la dreapta la stânga, cărând ceea ce părea să fie toată agoniseala lor. Am văzut o mamă ținând de mână un băiețel care avea atârnată de mijloc o sticlă de apă
foarte mare. Un bebeluș plângea, iar cupluri tinere, machiate treceau agale arătându-și dinții albi.
Mi-am scos telefonul din geantă. Nici un mesaj de la
Makiko. Trebuie să fi urcat la Osaka în shinkansen 1 conform orarului, urmând să ajungă în Gara Tokyo peste cinci minute.
Plănuisem să ne întâlnim aici, la ieșirea de nord a liniei Marunouchi. Le trimisesem pe e-mail o hartă, ca să știe pe unde s-o ia, dar acum eram îngrijorată, așa că am verificat pe telefon data. Douăzeci august. Nici o greșeală. Planul era să ne întâlnim afară, în dreptul ieșirii de nord a liniei Marunouchi, în Gara Tokyo, pe 20 august – astăzi – la ora 12:30.
Dragă jurnalule,
Bun. Deci, am bătut ouă toată viața. Dar azi am învățat că
femeile au „ovule”, ca în „oval”, care literalmente înseamnă ouă.
Cum e cu putință să fi aflat întâi despre spermă? Nu pare cinstit.
Oricum, asta a fost marea descoperire a zilei. M-am dus de vreodouă ori la biblioteca școlii, dar acolo e tare complicat să iei cărți,nu că ar avea cine știe ce bogăție, oricum. Şi apoi, e mică și camîntunecoasă. Dacă șezi la un pupitru și încerci să citești,întotdeauna e cineva care încearcă să vadă ce carte e.
De aceea am început să mă duc la o bibliotecă adevărată.
Așa pot folosi computerul. Şi apoi, mersul la școală mă seacă deputeri. E o prostie. Totul e o prostie. Dar e o prostie să scrii că eo prostie. Cel puțin, totul la școală pare să se întâmple, cumva.
Nu-i deloc așa cum merge treaba acasă. Sunt ca două lumidiferite. Scrisul e cel mai bun. Poți s-o faci oriunde, câtă vremeai o unealtă de scris și hârtie. Şi mai e și gratis. Şi poți scrie totce vrei. Asta-i grozav. Tocmai mă gândeam la diferitele feluri încare poți spune că urăști ceva. Îi zici dezgustător, scârbos,revoltător. Am căutat în dicționar „dezgustător”. Partea cu „dez”
înseamnă „a desface”, apoi vine partea cu „gust”. Presupun că
