M-am întrebat dacă asta chiar eram eu. Vreau să zic, adevărata eu avea să se trezească în curând, să se ducă la școală și să aibă o zi normală. Acea eu care închisese ochii ca să adoarmă nu și-ar fi imaginat că peste vreo două ore o să
lase în urmă totul și o să sară într-un taxi cu mama și Makiko și o să fugă prin noapte, fără să se mai întoarcă vreodată. Când m-am uitat la întunericul de dincolo de geam, părea că acea variantă a mea, care n-a știut că o să se întâmple asta, încă
dormea sub pătură. Când mă trezeam de dimineață și-mi dădeam seama că nu eram acolo, ce-avem să fac? Mi-am cuibărit umărul în brațul lui Makiko. Mi-era tare somn. Cu pleoapele aproape închise, vedeam cifre verzi lucind în întuneric. Cu cât mergeam mai departe, cu atât creșteau cifrele, fără să scoată vreun sunet.
Am fugit și am început o nouă viață, locuind la Komi, dar n-a durat prea mult.
Mama a murit când aveam treisprezece ani. Komi a murit după doi ani.
Când am rămas doar noi două, Makiko și cu mine am muncit nebunește. Singurul lucru care ne-a ajutat să nu trăim pe stradă au fost cei optzeci de mii de yeni pe care Komi îi ascunsese în spatele altarului familiei. Nu-mi amintesc aproape nimic din perioada dintre începutul școlii medii, când mama a descoperit că are cancer la sân, și liceu, când cancerul la plămâni ne-a luat-o pe Komi. Eram prea ocupată cu munca.
Ceva ce-mi amintesc este că am mințit la fabrică în privința vârstei mele în fiecare vacanță, primăvara, vara și toamna, în
toți cei trei ani de școală medie. Ciocanele de lipit atârnate de tavan și sâsâitul scânteilor. Mormane uriașe de cutii de carton pliate. Cele mai multe lucruri pe care mi le amintesc de pe atunci sunt din bar. Un local micuț, condus de o prietenă a mamei. Mama muncea în două locuri ziua și într-un bar seara.
Pe atunci, Makiko era la liceu și a început să lucreze acolo înaintea mea, spălând vase. Curând m-am angajat la bucătărie, servind sake și mâncare, în vreme ce mama le ținea companie clienților. Makiko și-a luat al doilea serviciu la un yakiniku1, unde muncea până la epuizare. Nu câștiga decât șase sute de yeni pe oră, dar în cea mai bună lună a reușit să
câștige o sută douăzeci de mii, bătând recordul restaurantului.
Timp de câțiva ani după liceu a rămas pe statul lor de plată, până când localul s-a închis. Apoi a rămas însărcinată cu Midoriko și a trecut de la o slujbă la alta, dar după tot acest timp, la treizeci și nouă de ani, încă lucrează la un bar cinci nopți pe săptămână, ducând cam aceeași viață ca mama. Altă
mamă singură, care se omoară muncind.
Trecuseră aproape cincisprezece minute peste ora la care trebuia să ne întâlnim, și Makiko și Midoriko tot nu se vedeau.
Am încercat să sun, dar Makiko n-a răspuns și nici nu mi-a trimis un mesaj. Se rătăciseră? Peste cinci minute, când tocmai voiam să sun din nou, am primit un SMS.
„Cum ies de aici? Sunt pe peron”.
M-am uitat la panoul cu sosirile, am găsit trenul pe care eram sigură că-l luaseră la Osaka, am cumpărat de la automat un bilet de peron, am trecut de turnichete și m-am îndreptat spre scara rulantă. Sus, lângă șine, căldura lui august era ca o baie de aburi. Eram deja transpirată. După ce mi-am croit drum printre cei care așteptau următorul tren și stăteau la coadă la chioșcuri, le-am găsit în cele din urmă pe Midoriko și Makiko pe o bancă de la capătul peronului.
— Hei, a strigat Makiko. Ai ajuns.
A zâmbit când m-a văzut și n-am putut să nu-i zâmbesc și
1 Local specializat în preparate la grătar.
eu. Midoriko, așezată lângă ea, era de vreo două ori mai mare decât mi-o aminteam. Nu-mi venea să cred cât crescuse.
— Midoriko! am izbucnit. De unde au apărut picioarele astea? Măi, măi.
Midoriko, cu părul strâns într-o coadă de cal, purta un tricou bleumarin uni cu decolteu rotund și pantaloni scurți.
Poate că era din cauză că stătea cam într-o rână, dar picioarele ei păreau mult prea lungi. Am plesnit-o ușurel peste genunchi.
S-a uitat la mine stingherită, dar mama ei a intrat în vorbă.
— Ştiu, e de necrezut, nu-mi vine să cred cât de mare s-a făcut.
Midoriko a părut iritată și s-a întors cu spatele. A luat rucsacul care era pe bancă lângă ea și l-a pus pe genunchi, strângându-l în brațe. Makiko s-a uitat la mine cu o expresie îndurerată și a ridicat din umeri. Asta spunea tot.
Midoriko nu vorbea cu mama ei de mai bine de o jumătate de an.
Nu știam de ce. Într-o zi, Makiko i-a spus ceva și ea n-a răspuns. La început a crezut că Midoriko era deprimată, dar nu părea să fie așa. Avea poftă de mâncare zdravănă, mergea la școală și vorbea normal cu prietenii și profesorii. Doar cu mama, nu. În rest, totul părea să fie în ordine. Atâta doar că
refuza să vorbească acasă. Dinadins. Makiko a încercat să-și dea seama ce se întâmpla, procedând cu mare grijă, dar n-a reușit. Midoriko nu-i dădea nici un indiciu.
*
— Nu vorbim. Doar pe hârtie.
Curând după ce a început, Makiko m-a sunat exasperată
să mi se confeseze.
— Hârtie?
— Da. Pix și hârtie. Nu vorbim. Adică, eu vorbesc, dar Midoriko îmi scrie răspunsurile. E așa de vreo lună.
— O lună?
— O lună întreagă.
— În fiecare zi?
— La început n-am știut ce să fac. I-am pus un milion de
întrebări, dar n-am putut să mă dumiresc. Ceva s-a întâmplat, evident, dar nu vrea să-mi spună ce. Chiar și când strig la ea, nici un cuvânt. E o pacoste pentru mine, dar se pare că la școală vorbește normal cu toată lumea… Pariez că e una dintre chestiile alea în care puștii dau vina pe părinți pentru orice. E
