— Tu ai pus mocheta? Ce era înainte? Nu era lemn, nu?
— Nu, tatami. Dar căpătase un miros urât, așa că am preferat mocheta.
Mi-am șters broboanele de pe frunte cu dosul mâinii și am pornit aerul condiționat, reglându-l la 22 de grade. Apoi am desfăcut măsuța de ceai pliantă rezemată de perete și am pus pe ea cele trei pahare pe care le cumpărasem pe stradă pentru această ocazie. Aveau gravați pe ele struguri mici, liliachii. Am umplut fiecare pahar cu mugicha 1 rece ca gheața, pe care îl făcusem aseară. Makiko și Midoriko l-au dat pe gât de parcă
erau la întrecere. Makiko s-a lăsat pe spate și a declarat: „Așa mai merge!” I-am oferit fotoliul-puf care stătuse în colț.
Midoriko și-a pus rucsacul lângă perete și s-a ridicat în picioare. Se uita în jur de parcă ar fi fost pe Lună. Locuința mea n-are nimic special. Mică și insuficient mobilată. Ceea ce
1 Băutură preparată din orz prăjit.
a părut să-i atragă atenția a fost biblioteca.
— Ai așa de multe cărți, a zis Makiko, ca un soi de translator.
— Nu cine știe câte.
— Ei, haide, peretele ăsta e acoperit de cărți. Serios, câte ai?
— Nu le-am numărat niciodată. Dar sunt normal de multe.
Lui Makiko, care nu s-a prăpădit niciodată cu cititul, sunt sigură că-i păreau o grămadă de cărți, dar mie nu.
— Dacă așa zici tu.
— Așa zic.
— E cam ciudat că suntem surori. Mie nu-mi pasă deloc de cărți. Însă Midoriko citește tot timpul. Nu-i așa, Midoriko?
Nici un răspuns. Midoriko avea ochii lipiți de rafturi. Citea fiecare cotor.
— Hei, a zis Makiko, dându-și după ureche o șuviță de păr care i se lipise de obraz. Ştiu că abia am intrat, dar crezi că aș
putea face un duș?
— Sigur. Ușa băii e pe stânga. Separată de WC.
Tot timpul cât Makiko a fost la duș, Midoriko s-a uitat la cărți. Spatele îi era așa de transpirat, că tricoul bleumarin părea negru. Am întrebat-o dacă vrea să se schimbe, dar după
câteva secunde a clătinat din cap cu hotărâre.
Midoriko parcurgea cu privirea rafturile, pe jumătate ascultând sunetul apei care curgea. Apartamentul meu, arhicunoscut, începea să pară alt loc. Era ca și cum ai fi luat o fotografie pe care ai văzut-o de un milion de ori și ți-ai fi dat seama că s-a schimbat cu totul, fără ca tu să fi băgat de seamă. Am sorbit din mugicha și m-am gândit la senzația asta ciudată. Dar n-am putut să-i găsesc cauza.
Makiko a apărut îmbrăcată cu un tricou lăbărțat la gât și pantaloni de trening largi.
— Am folosit unul dintre prosoapele tale, a zis, tamponându-și părul ca să se usuce.
Când am văzut-o fără machiaj m-am simțit un pic mai bine. Pe peron parcă nu era sora mea. Ce ușurare! Crezusem că era un schelet ambulant, dar nici vorbă să fie așa de slăbănoagă. Își pusese fond de ten nepotrivit, și mult prea
mult. Nu-i de mirare că părea palidă. Poate că nici nu se schimbase așa de tare. Doar că trecuse atât de multă vreme de la ultima noastră întâlnire. Poate că reacționasem exagerat.
Sigur a fost o surpriză, dar toată lumea îmbătrânește, și am început să mă gândesc că, la urma urmei, poate că își arăta vârsta.
— Pot să usuc astea undeva? Unde e balconul tău?
— N-am.
— N-ai? Makiko era perplexă. Tonul ei a făcut-o pe Midoriko să se răsucească spre noi. Ce soi de apartament nare balcon?
— Soiul ăsta, am râs. E o balustradă de fier în dreptul ferestrei. Să nu cazi.
— Şi ce faci cu rufele spălate?
— Avem o uscătorie pe acoperiș. Vrei s-o vezi mai târziu?
După ce se răcorește un pic. De fapt, dat fiind că suntem pe o colină, priveliștea e frumoasă.
Makiko a bombănit: „Pun pariu” și a întins mâna după
telecomandă. A deschis televizorul și a început să caute pe canale. Întâi o emisiune culinară, apoi o reclamă, dar când a ajuns la știri ecranul a explodat. Îți dădeai seama că se întâmplase ceva cu adevărat rău. O jurnalistă cu fața gravă
vorbea cu înfocare în obiectiv, strângând în mâini un microfon.
În spatele ei era o zonă rezidențială plină de paramedici și polițiști; se vedea și o folie de plastic.
— Ce-o fi? m-a întrebat Makiko.
— Habar n-am.
