o fază. Nu poate să dureze la infinit. Nu-i nimic, chiar că nu-i nimic.
Makiko a râs la telefon, încercând să pară veselă. Dar acum trecuse deja o jumătate de an. Așa stăteau lucrurile, și nu era nici un semn că se vor schimba.
Dragă jurnalule,
Azi la școală am vorbit despre „menarhă”. Deci, în esență,prima menstruație. Aproape toate celelalte au avut-o deja, dardespre asta am vorbit, cum funcționează și ce se întâmplă încorpul tău de te face să sângerezi. Ne-au spus de tampoane șine-au arătat imaginea uterului. În ultima vreme, când fetelemerg la toaletă, cele care au avut ciclul se strâng laolaltă șivorbesc despre lucruri pe care nu le pricep decât ele. Ca și cumar ști că noi, celelalte, auzim, și vor să le auzim. Trebuie să fiedestule fete care încă n-au avut menstruație, dar am impresiacă n-am mai rămas decât eu.
Mă întreb cum e. Am auzit că doare ca naiba, dar asta nicimăcar nu-i partea cea mai rea. După ce se pornește, o ține așazeci de ani. Cum poate asta să pară normal? Ştiu că Jun a avut-o. Mi-a spus. Dar e ciudat că toată lumea știe că eu n-am avut-o. Adică, doar nu toate le spun celorlalte când se întâmplă. Nutoate își flutură trusa să vadă tot restul lumii când se duc latoaletă. Cum pot toate să-și dea seama, pur și simplu?
Mă întrebam despre „ men1 ” din „menarhă”. Se pare că este la fel ca „men” din „menstruație”. Înseamnă „lună”, care vine de la „Lună” și are de-a face cu femeile și ciclul lor lunar. „Lună”
are tot soiul de înțelesuri. Pe lângă faptul că e chestia aia de pe
1 În limba engleză, men înseamnă „bărbați”.
orbita Pământului, poate să implice timpul sau mareele, adică
ridicarea și coborârea oceanului. Așadar, „menarhă” n-areabsolut nimic de-a face cu „bărbații”. Şi atunci de ce se scrieașa? Ce-i cu toată schimbarea asta?
Midoriko
Când am început să mergem, mi-am dat seama cât de înaltă se făcuse Midoriko. Era încă mai scundă decât mine, dar era clar că are picioare mai lungi. Când am glumit pe seama înălțimii ei, n-a făcut decât să-și dea ochii peste cap și a început să meargă în urma noastră. Makiko era așa de costelivă! Adică, avea brațele ca niște bețe. Geanta ei de voiaj maro cu schimburile pentru o zi părea mult prea grea. Tot încercam să i-o iau, zicând: „O duc eu, Makiko”, dar ea nu mă
lăsa, spunând: „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”.
Din câte știam eu, Makiko era pentru a treia oară la Tokyo.
Era extrem de agitată, tot zicea chestii precum: „Uită-te la toți oamenii ăștia” sau „Locul ăsta e uriaș” sau „Toate fetele au fețe tare micuțe”. Când aproape că a dat peste cineva, și-a cerut scuze: „Îmi pare rău, îmi pare rău”, cu voce mult prea tare. Eu mă tot asiguram că Midoriko era încă în urma noastră și vorbeam cu Makiko doar cât să pară că o ascult – dar ceea ce m-a întristat a fost fața ei.
Makiko părea bătrână.
Toată lumea arată mai bătrână odată cu trecerea anilor, dar nu asta vreau să spun. N-avea nici măcar patruzeci de ani, însă dacă ți-ar fi spus: „Tocmai am împlinit cincizeci și trei” n-ai fi fost câtuși de puțin surprins. Nu părea mai bătrână. Arăta literalmente bătrână.
Makiko nu fusese niciodată durdulie, însă picioarele și șoldurile ei arătau mult mai slabe decât la acea Makiko pe care o știam eu. Presupun că trebuie să fi fost din pricina hainelor.
Purta un tricou pe care l-ar fi putut fura de la o fată de douăzeci și ceva de ani, o pereche de blugi cu talia joasă strânși pe picior și papuci roz butucănoși, cu talpa groasă de cel puțin cinci centimetri. Presupun că se număra printre acei oameni pe care-i vezi des în zilele noastre, arată tineri din spate, dar în clipa în care se întorc spre tine… Lăsând deoparte greșelile
vestimentare, fața și trupul ei erau mult mai mici decât ar fi trebuit să fie, iar pielea îi era cam palidă. Dinții falși erau vizibil galbeni, iar metalul îi făcea gingiile să pară negre. Părul ei, cu un permanent învechit, se rărise atât de tare, încât puteai să-i vezi broboanele de transpirație de pe pielea capului. Avea mult prea mult fond de ten. Îi făcea fața să pară decolorată și mai zbârcită decât era. Când râdea, i se umflau tendoanele de pe gât. Ochii înfundați în cap atrăgeau atenția asupra orbitelor.
Îmi amintea de mama. Nu-mi dădeam seama dacă era vorba doar de faptul că, în timp, fiicele încep să semene cu mamele, sau dacă ceea ce s-a întâmplat cu corpul mamei i se întâmpla acum și ei. Nici nu mai știu de câte ori am dat s-o întreb: „Cum te simți? Ești bine?”, dar de fiecare dată m-am abținut, ca să n-o fac să se simtă și mai stingherită. Partea ciudată era că avea energie cu carul. Se deprinsese cu felul în care funcționa relația cu Midoriko și vorbea cu ea ca și cum totul ar fi fost în ordine, chiar și așa, unilateral. Dădea de zor din gură, așa de exuberantă, încât aproape că m-a înfuriat.
— Maki, am întrebat-o, câte zile libere ai?
— Trei, inclusiv cea de azi.
— Asta-i tot?
— Putem sta în noaptea asta și mâine, dar poimâine trebuie să plecăm, ca să ajung seara la serviciu.
— A fost mult de lucru?
— Aș vrea eu, a mârâit Makiko. O mulțime de alte localuri se închid.
Makiko era animatoare, dar asta poate să însemne tot soiul de lucruri. Unele bune, altele nu prea. Osaka e plină de baruri, însă o adresă este destul ca să-ți spună la ce să te aștepți din punct de vedere al clienților, atmosferei și animatoarelor.
Lucra în Shobashi, cartierul în care noi trei am muncit ani în șir după ce am fugit în noaptea aceea și ne-am început noua viață cu Komi. Shobashi n-are absolut nimic fermecător. Doar șiruri de clădiri șubrede, înclinate și cafenii din pricina vechimii.
Poți să bei la un bar la care stai în picioare. Poți mânca
tăiței ieftini. Poți să șezi cu o ceașcă de cafea tare în față. Sau poți să găsești tovărășie și să-ți petreci timpul liber într-unul dintre hotelurile părăginite, mai degrabă cocioabe decât hoteluri, care închiriază camere cu ora. Poți să bei în restaurante yakiniku, care sunt lungi și înguste ca niște vagoane, sau în localuri de motsuyaki 1 absurd de pline de fum, alături de farmacii ale căror firme uriașe cu „DIABET” și
„HEMOROIZI” le fac să se potrivească perfect în peisaj. Nici un spațiu între clădiri, ceea ce înseamnă că restaurantele de unagi 2 stau umăr la umăr cu cele de telekura 3, iar agențiile imobiliare au un zid comun cu sex shops. O droaie de firme electrice și săli de pachinko 4 în fața cărora flutură bannere.
Firme de gravat sigilii ale căror proprietari nu vin niciodată la lucru. Săli de jocuri video care arată a orice, numai a distracție nu.
În afară de oamenii care intră și ies sau doar trec pe trotuar, găsești oameni tolăniți pe sub telefoanele publice, nemișcați, femei arătând sărite bine de șaizeci de ani care promit dansuri pentru două mii de yeni și o droaie de vagabonzi și bețivi, dar găsești și toată Osaka. Shobashi învie noaptea. Pare să fie o groapă de gunoi. Şi de la apus până la răsărit, la etajul al doilea al unei clădiri care pulsează pe sunetul de karaoke, găsești barul în care lucrează Makiko cinci seri pe săptămână, de la șapte la douăsprezece.
În bar sunt câteva scaune și câteva „separeuri”, care nu sunt altceva decât niște canapele circulare. Cu cincisprezece clienți, barul e ticsit. Într-o seară trebuie să faci eforturi considerabile ca să cheltuiești mai mult de zece mii de yeni.
Nimeni n-o spune, dar toată lumea știe că clienții plătesc ce comandă animatoarea, ca să le crească vânzările. De vreme ce o animatoare nu poate să se îmbete alături de clienți, se
1 Organe de porc și vită prăjite.
2 Țipar de apă dulce.
3 „Cluburi de telefonie” – servicii de întâlniri prin telefon.
4 Joc mecanic interactiv.
