venind acasă matolită, chiar dacă asta făcea parte din munca sa. Nu avea alte perspective. Singura ei consolare era că avea prieteni apropiați care ar fi dat fuga cât ai clipi dacă s-ar fi întâmplat ceva.
Dar, oricât de rău ar fi stat lucrurile, eram sincer îngrijorată că aveau să se agraveze dacă o ținea tot așa.
Lucrând nopțile, de exemplu. Midoriko creștea, și Makiko nu mai putea s-o lase singură în fiecare noapte. Nu era în ordine.
În nici un caz. Trebuia ca lucrurile să se schimbe, și asta curând. Dar ce altceva ar fi putut să facă?
Makiko nu avea nici o calificare, iar eu n-aveam cum s-o ajut, cu salariul meu minim. Midoriko încă era un copil, și
copiii costă. Nu aveam rude cărora să le cerem ajutorul și nici o șansă să ne mărităm cu un tip bogat. Mai multe șanse am fi avut să câștigăm la loterie. Dar rămânea ajutorul social…
Am vorbit o dată despre asta, chiar după ce m-am mutat la Tokyo. Makiko amețise și căzuse, n-am aflat niciodată de ce.
Săptămâni în șir am crezut că ar putea avea ceva. Vreau să
zic, ceva grav. A trebuit să facă tot felul de analize, mutându-se practic la spital. Asta a stors-o de ultimul bănuț, mai ales că, neputând să ajungă la serviciu, și-a pierdut sursa de venituri. Așa că a trebuit să discutăm despre felul în care avea să se descurce în viitorul previzibil.
— Ce zici de ajutorul social?
Am încercat s-o fac să ia în calcul această opțiune, dar Makiko nici n-a vrut să audă. De fapt, mi-a purtat pică pentru că i-am propus-o și am ajuns să ne spunem una alteia lucruri destul de neplăcute. Makiko a hotărât că „a recurge la ajutorul social” este ceva de care să te rușinezi. Credea că ajutorul social te face un fel de parazit care suge ca o lipitoare banii guvernului și înseamnă o povară pentru societate – era convinsă că îți șifonează cumva demnitatea de om.
Eu vedeam altfel lucrurile. Pentru mine, ajutorul social nu însemna decât bani, pur și simplu, și n-avea nici în clin, nici în mânecă cu rușinea sau demnitatea. Am întrebat-o la ce este bun guvernul, dacă nu să te ajute în vremuri grele. Când lucrurile merg prost trebuie să ieși în față și să-ți exerciți drepturile. Există un motiv pentru care se cheamă „ajutor”.
Însă Makiko nu voia să știe de nimic. Printre lacrimi, mi-a spus că asta ar fi stricat tot ce făcuse până atunci în viață.
Plângând, mi-a spus că n-a cerut niciodată pomană, doar a muncit din răsputeri cât e ziua de lungă. N-am mai încercat s-o contrazic. Toate analizele au ieșit bine și, mulțumită
avansului dat de bar, în scurt timp lucrurile au reintrat în normal. Dar „normal” era foarte departe de „durabil”.
— Aici vreau să le fac, mi-a zis arătându-mi prima broșură
din teanc. Crede-mă, am umblat peste tot în Osaka și am vorbit cu toate clinicile, dar asta e prima pe lista mea.
Nici măcar nu știu câte broșuri avea. De toate formele și mărimile. Trebuie să fi fost mult peste treizeci. Makiko încă nu
avea computer. Gândul că găsise toate aceste clinici fără să
folosească internetul era atât de deprimant, încât am hotărât să n-o întreb cum procedase. Am zăbovit un pic la preferata ei, apoi am răsfoit alte broșuri, mai interesată de toate clinicile care nu se ridicaseră la înălțimea standardelor sale. Cele mai multe aveau pe copertă fete cu părul blond, aproape despuiate, ca să-ți dea o idee despre cum arată sânii, și erau împodobite cu desene de funde roz sau de flori frumoase.
— Mâine sunt programată la consultație. Punctul culminant al verii mele. Le-am adus și pe astea ca să-ți faci o idee despre procedură. Mai am o grămadă acasă, dar astea sunt cele mai bune.
Înăuntrul unei broșuri am găsit un doctor în halat alb care se uita la mine, având pe față un zâmbet smintit. Chiar și la scară redusă, dinții lui păreau straniu de albi. Cuvintele
„Experiența este totul” erau scrise cu litere mari deasupra capului său. Probabil că mă holbam, pentru că Makiko a zis:
— Lasă asta, uită-te aici, și mi-a dat broșura clinicii pe care o alesese.
— Asta e o clinică? am întrebat. Arată mai degrabă ca un spa de lux.
Broșura locului ei preferat era de un negru lucios, tipărită
pe un carton scump. Avea ceva ce le lipsea celorlalte. Puteai zice că părea luxoasă, dar pentru mine era mai curând agresivă. Literele erau groase și aurii. Nici urmă de puritatea nepretențioasă, veselă, drăgălașă găsită în mod normal în reclamele clinicilor care li se adresează femeilor obișnuite.
Stilul ei te ducea cu gândul la „profesionistele industriei”, femeile pentru care raportul sexual înseamnă muncă.
Operația de mărire a sânilor nu e o chestie simplă. O femeie are tot soiul de întrebări, așa că te aștepți la ceva mai multă
frivolitate, la un ton mai blând, la impresia de înțelegere, chiar dacă nu-i decât de fațadă. Cine naiba s-ar lăsa operat într-o clinică ale cărei broșuri arată ca pliantele unui club de noapte pentru VIP-uri? Imaginația preluase controlul, însă Makiko a continuat fără să dea atenție tăcerii mele.
— Așa cum ți-am spus la telefon, există mai multe modalități. În esență însă, ai trei opțiuni. Îți amintești?
Eram pe cale să zic că nu, dar m-am silit să încuviințez din cap.
— Mai întâi e siliconul. Apoi acidul hialuronic. Sau pot să
ia grăsime de altundeva de pe corpul tău și s-o folosească.
Siliconul este, fără îndoială, cel mai popular. De asemenea, dă
cele mai bune rezultate, însă e și cel mai scump. Uite, ăsta e siliconul, vezi?
Makiko a bătut cu unghiile în fotografiile siliconului de culoarea cărnii expus pe hârtia de obsidian.
— Şi pungile sunt de diferite feluri. Asta voiam să-ți arăt.
Fiecare clinică propune altceva, îngreunându-ți alegerea, însă
asta e cea mare, cea mai bună. Gel de silicon, 100%.
