— Știi ce arșiță e afară? am întrebat. Ce-o să faci?
[Mă duc în cercetare.]
— Bine, am zis. Ia telefonul meu, pentru orice eventualitate. Cred că ai putea merge la librăria de lângă
supermarket. Îți amintești de ea? Mai e și un butic, sau cum le zice acum? Magazin select? Mai e și un loc unde se vând rechizite. Distrează-te. Dar ai grijă. Dacă stai prea mult la soare o să trebuiască să te răzuim de pe asfalt. Uite, aici apeși pentru repetarea apelului. Folosește-l ca să-ți suni mama, bine?
Midoriko a încuviințat din cap.
— Şi dacă cineva încearcă să intre în vorbă cu tine, ia-o la fugă și sună-ne imediat. Nu sta prea mult.
Midoriko a trântit ușa după ea. Cu toate că nu spusese nimic, încăperea a părut mai liniștită fără ea. Se auzea cum pășește pe fiecare treaptă în jos. Tot mai departe, până ce a dispărut. Ca la comandă, Makiko s-a ridicat de pe podea și a închis televizorul.
— Întocmai cum spuneam la telefon, nu-i așa? Şi asta durează de câteva luni deja.
— Nu-mi vine să cred că a continuat, am spus sincer
impresionată. O jumătate de an! Dar la școală se poartă
normal?
— Da. Chiar înainte de vacanța de vară am discutat cu una dintre profesoarele ei. Mi-a spus că e bine. N-are probleme cu profesorii sau cu ceilalți copii. M-a întrebat dacă vreau să stea de vorbă cu ea, dar m-am gândit că Midoriko ar detesta asta, așa că i-am spus c-o să aștept să văd cum mai merg lucrurile, știi?
— Corect.
— E încăpățânată, nu? Ca altă persoană pe care o cunoști.
— Ei, haide, am zis. N-ai fost niciodată în halul ăsta.
— Ştiu și eu? Speram c-o să vorbească cu tine, literalmente să vorbească. Ei, asta e. Makiko și-a tras geanta de voiaj mai aproape, a scotocit prin ea și a scos un plic gros. Oricum, hai să vorbim despre altceva, a zis și și-a dres glasul. Natsuko. Uite aici. Chestia aia de care ți-am zis la telefon…
A scos din plic un teanc de broșuri colorate și l-a pus pe masă. Atunci mi-am amintit de ce venise de fapt la Tokyo. Şi-a îndreptat spatele, a pus mâinile pe teanc și m-a privit drept în ochi.
2. CA SĂ FIU MAI FRUMOASĂ
— M-am gândit să-mi fac implanturi mamare.
Trecuseră trei luni de când Makiko m-a sunat ca să facă
această declarație.
La început m-a întrebat ce cred și chiar a ascultat ce-am spus, dar lucrurile s-au schimbat pe măsură ce se îndeseau apelurile, până la trei pe săptămână, și întotdeauna la unu noaptea, după ce Makiko ajungea acasă de la serviciu. Era din ce în ce mai clar că n-avea nevoie de părerea mea. Mă suna doar ca să se audă gândind cu glas tare.
Discursurile ei aveau două laitmotive: „O s-o fac, o să am sâni mari” și „Chiar pot să merg până la capăt cu asta?”
În cei zece ani de când locuiesc în Tokyo, Makiko rareori m-a sunat în toiul nopții, și cu siguranță nu și-a făcut un obicei din asta. Nu eram pregătită pentru așa ceva. Ce trebuia să zic?
— Sigur, de ce nu, am zis fără să mă gândesc prea mult când mi-a spus prima oară, așteptându-mă să nu mai aud nimic despre asta.
Dar vorbele acelea, „Sigur, de ce nu”, au deschis zăgazul.
Au fost lumina verde a semaforului, și de atunci încoace abia dacă am mai putut strecura și eu câte un cuvânt. Între timp, Makiko mi-a oferit instruirea elementară în privința operațiilor de mărire a sânilor. Mi-a explicat diferitele costuri, cum și ce anume doare și totul despre perioada de recuperare, pe care clinicile o numeau eufemistic „pauză de odihnă”. Din când în când ajungeam la un soi de refren, în care Makiko își adresa sieși îndemnuri motivaționale. „Pot s-o fac. Chiar am s-o fac”.
Însă de cele mai multe ori părea să treacă în revistă toate informațiile pe care le culesese în ziua aceea.
De-a lungul acestor puneri la curent însuflețite încercam să-mi amintesc cum erau sânii lui Makiko, dar nu izbuteam și pace. Ceea ce presupun că e firesc, de vreme ce nu-mi pot vizualiza propriii sâni, cu toate că sunt prinși de trupul meu.
Makiko putea să tot turuie la infinit despre dedesubturile implanturilor și să-și împărtășească fiecare gând și observație,
eu nu reușeam să fac legătura între Makiko și sâni, ce să mai vorbim de mărirea acestora. Ascultându-i vorbele, simțeam ceva cu totul deosebit de stinghereală sau dezinteres. Eram silită să mă întreb: „Despre ai cui sâni vorbim în clipa asta și de ce?”
Situația dintre ea și Midoriko era tensionată – așa cum fusese de luni întregi. Când Makiko cădea într-una dintre
„transele ei despre implantul mamar” încercam s-o smulg de acolo punând pe tapet subiectul fiicei sale. Dar dacă întrebam:
„Hei, ce mai face Midoriko?”, ea nu zicea decât: „Mda, e bine”, cu o voce care arăta limpede că era ultimul lucru despre care ar fi vrut să vorbească.
S-ar putea crede că avea în cap alte lucruri. Makiko urma să împlinească patruzeci de ani. În ce direcție o purta viața?
Cum se descurca cu banii? Ce era cu fiica ei? Erau o mulțime de alte lucruri despre care ar fi putut să vorbească, și toate erau mai importante decât implanturile.
Dar cu ce drept o judecam eu? Mă mutasem la Tokyo ca să pot fi singură și eram singură în cel mai literal mod posibil.
Nu eram mamă. Nu aveam nici un drept să-i spun cum să-și crească copilul. Dacă era cineva îngrijorat din pricina lui Midoriko, în mod evident persoana aceasta era mama ei.
Mi-aș fi dorit să aibă bani. Sau un serviciu normal, de zi, ceva mai durabil. Însă, dacă Makiko ar fi avut de ales, n-ar fi lucrat nopțile la bar și n-ar fi lăsat-o pe Midoriko singură. Dacă
ar fi fost după voia ei, nu și-ar fi lăsat niciodată fata s-o vadă
