presupune că nu bea decât ceai oolong 1. O cutie mică, de trei sute de yeni. Ca să mai economisească, barul prepară propria băutură, pe care o păstrează în frigider și o servește în cutii goale de oolong. Când animatoarea o aduce la masă, expresia de pe chipul ei spune: „Tocmai am deschis-o în bucătărie”.
După ce s-a săturat de ceai, zice: „Mi s-a făcut foame” și îi cere clientului să comande cârnăciori sau omletă sau sardele, sau pui prăjit, chestii care seamănă cu garniturile dintr-o cutie bento 2, nu ceva ce-ai vrea să guști în vreme ce sorbi whisky.
După aceea e vremea de karaoke, o sută de yeni cântecul. Şi toate animatoarele cântă, tinere sau bătrâne, indiferent dacă
au voce sau nu. Chiar și atunci când clienții cântă din tot sufletul, forțându-și la maximum trupurile aruncate de valuri pe plajă și acoperite cu crustă de sare, de obicei pleacă acasă
după ce n-au cheltuit nici măcar cinci mii de yeni.
Proprietăreasa barului lui Makiko era o cucoană scundă și greoaie, în jur de cincizeci și cinci de ani. Avea părul vopsit sau oxigenat, mai mult galben decât blond, strâns pe creștet întrun coc voluminos. Makiko mi-a spus că la interviu cucoana i-a pus cea mai ciudată întrebare, în vreme ce strângea între degetele groase o țigară Hope.
— Ştii ce e Chanel?
— Marca, nu? a răspuns Makiko.
— Da, a zis ea suflând fumul pe nări. Îți place Chanel?
A făcut semn cu bărbia spre perete, pe care atârnau ca niște postere două eșarfe Chanel, sub plexiglas, luminate de un spot galben.
— Sincer, a zis cucoana mijindu-și ochii, îmi plac de mor lucrurile astea.
— De aceea v-ați botezat localul Chanel, a spus Makiko admirând eșarfele elegante.
— Da. Femeile visează la Chanel. Dar sunt lucruri scumpe.
Uite cerceii.
Şi-a înclinat bărbia rotundă ca să-i arate lui Makiko o
1 Ceai semi-fermentat.
2 Gustări variate, servite într-o cutie specială.
ureche. În ciuda luminii avantajoase, cercelul părea vechi de zeci de ani, dar în aurul lui fără luciu Makiko a recunoscut logoul grăitor. Îl văzuse peste tot prin bar. Pe prosoapele de lângă chiuveta de la toaletă, pe suporturile de carton pentru pahare și pe abțibildurile trântite pe toată ușa de sticlă a cabinei telefonice din colț. Era pe cărțile lor de vizită. Pe preșul de la intrare și pe toate paharele. Se pare că toate erau falsuri, adunate într-un șir lung de vizite la vânzătorii stradali din Tsuruhashi și Minami. Până și Makiko, care habar n-avea de Chanel, își dădea seama că erau o grămadă de chestii fără
valoare, dar femeia asta era devotată cu totul colecției sale. Cel puțin agrafele de păr și cerceii cu care se împodobea zilnic erau reale. Le cumpărase în Kiyomizu, ca să sărbătorească
deschiderea barului. Nu se dădea în vânt atât după Chanel, cât după sunetul cuvântului și forma logoului. Odată, când o tânără de la bar a întrebat: „De unde era Coco Chanel?”, cucoana i-a răspuns: „Din America”, de parcă orice alb trebuia să fie din America.
— Ce mai face Coco? am întrebat-o pe Makiko.
— E bine, o duce de minune. Însă cu localul e altă poveste.
Un pic după ora două am ajuns înapoi în Minowa, stația cea mai apropiată de locuința mea. Ne-am oprit pe drum să
mâncăm un bol cu tăiței de 210 yeni și am înfruntat căldura, mergând pe jos zece minute până acasă, în vreme ce țârâitul cicadelor umplea atmosfera.
— Ai venit de aici să ne întâmpini? m-a întrebat Makiko.
— Nu. Am avut altceva de făcut, eram deja aproape de gară. Locuința mea e dincolo de colina asta.
— Cui îi mai trebuie sală de sport când ai o colină ca asta?
La început ne-am simțit bine flecărind și râzând, dar curând căldura ne-a pleoștit, alungându-ne cheful de vorbă.
Țârâitul necontenit al cicadelor ne înfunda urechile, iar soarele ne ciupea pielea. Lumina incandescentă a verii făcea să
zbârnâie țiglele de pe acoperișuri și capacele de canal, dar cu cât era mai intensă, cu atât mai întunecat părea totul. Când am ajuns la blocul meu, toate trei eram lac de apă.
— Am ajuns.
Makiko a oftat, iar Midoriko s-a lăsat pe vine lângă planta din ghiveciul aflat la intrare și s-a aplecat ca s-o vadă mai bine.
Apoi a scos din borseta prinsă pe talie un carnet și a scris [A cui e planta?]. Scrisul ei era ciudat de gros, adâncit în hârtie, ca și cum ar fi fost săpat în piatră. M-a dus cu gândul la ea când era doar un bebeluș – când nu făcea altceva decât să
respire, așa de micuță, că nu părea reală. Pe atunci mi se părea de necrezut că va ajunge vreodată să mănânce singură sau să
scrie ceva cu mâna ei.
— Nu știu. Trebuie să fie a cuiva. Apartamentul meu e la etajul întâi. Vedeți fereastra aceea? Sus și la stânga.
Am urcat în șir indian scara cu pete de rugină.
— Nu se poate spune că e prea mult loc, dar haideți înăuntru.
— Hei, e drăguț. Makiko și-a lepădat papucii și a intrat țopăind. Ia uite ce apartament. Norocoaso!
Midoriko s-a dus direct în fundul casei. Aveam doar o bucătărie mică și două camere un pic mai mari. Stăteam acolo de aproape zece ani, de când m-am mutat în oraș.
