are sens.
Midoriko
Makiko, cea care vine în vizită din Osaka, e sora mea mai mare. Are treizeci și nouă de ani și o fată de doisprezece ani,
1 Rețea de trenuri de mare viteză.
pe nume Midoriko. A crescut-o singură.
După ce am împlinit optsprezece ani, câtva timp am locuit împreună cu ele într-un apartament din Osaka, pe când Midoriko era bebeluș. Makiko și soțul ei s-au despărțit când ea era gravidă, și, ca mamă singură, o ducea prost cu banii și avea nevoie de ajutor prin casă. În loc să mă plimb tot timpul încolo și încoace, ne-am gândit că ar fi mai ușor să locuiesc acolo.
Midoriko nu și-a întâlnit niciodată tatăl, cel puțin eu nu știu s-o fi făcut. Nu cred că știe ceva despre el.
Chiar n-am nici o idee de ce s-au despărțit Makiko și soțul ei. Îmi amintesc că am vorbit de multe ori cu Makiko despre cuplul lor și despre posibilitatea divorțului, situația era complicată, dar acum nu-mi pot aminti cum s-a întâmplat.
Fostul soț al lui Makiko, de loc din Tokyo, se mutase la Osaka cu serviciul. Nu erau împreună de mult timp când Makiko a rămas însărcinată. Un detaliu pe care mi-l amintesc este că-i zicea lui Makiko „puiule”. Nimeni nu vorbește așa în Osaka.
Auzi asemenea cuvinte doar în filme.
Mi-am petrecut o parte din copilărie la etajul doi al unui mic bloc de locuințe din apropierea oceanului. Doar două
camere, una mai strâmtă decât cealaltă, fără vreun perete sau altă despărțire între ele. Un izakaya 1 la parter. Aproape că
puteai să vezi oceanul. Îmi amintesc că mă duceam până la mal și mă uitam la valurile plumburii care se prăvăleau peste dig, retrăgându-se doar ca să atace iarăși. Întregul oraș era plin de sare și bântuit de acțiunea mareelor. Noaptea era plin de bețivi care făceau gălăgie. Îmi amintesc că am văzut oameni ghemuiți pe marginea drumului, în spatele clădirilor. Bătăile cu pumnii și certurile cu zbierete erau la ordinea zilei. Odată, cineva chiar a aruncat o bicicletă în fața mea. Câinii vagabonzi făceau mereu pui și, de îndată ce puii erau destul de mari, făceau și ei pui. N-am stat acolo decât doi ani. Când eram pe cale să încep școala primară, tata ne-a părăsit, iar noi trei a trebuit să ne mutăm la bunica, în locuința ei socială.
1 Local de tipul birturilor.
Nu am stat cu tata decât acei șapte ani. Însă, chiar copil fiind, îmi dădeam seama că era un bărbat mărunțel. Avea trupul unui elev. N-a muncit niciodată. Se învârtea prin casă
zi și noapte. Komi – bunica – îl disprețuia pe tata pentru că o făcea pe mama să îndure atâtea. Îi zicea pe la spate
„Cârtițoiul”. Era îmbrăcat mereu în aceleași haine, un maiou pătat și niște izmene lungi, și stătea tolănit pe tatami-ul lui, un obiect nelipsit din casă. Nu stingea niciodată televizorul, nici măcar când noi, ceilalți, dormeam. Era înconjurat de reviste de scandal și doze de băutură goale. Fuma toată ziua, împuțind tot apartamentul, și scutura scrumul într-o cutie.
Nu-și dădea osteneala să se ridice în capul oaselor și chiar folosea o oglinjoară ca să vadă ce era în spatele lui, în loc să
se răsucească. Uneori glumea, când era în dispoziție bună, dar în esență vorbea puțin. Nu-mi amintesc nici măcar o dată să
se fi jucat cu noi sau să ne fi dus undeva. Dacă îl deranja ceva când dormeam sau când ne uitam la televizor, zbiera la noi, și când se îmbăta se înfuria și o bătea pe mama. Când se pornea, găsea vreun motiv să ne plesnească pe mine și pe sora mea. În adâncul nostru ne era frică de el.
Într-o zi, când am venit de la școală, nu era acolo.
Era același apartament, strâmt și întunecos, cu haine murdare pe podea, dar fără el totul era altfel. Am răsuflat adânc și m-am dus în mijlocul camerei. Am încercat să-mi folosesc vocea. La început încetișor, ca și cum timbrul meu mi-ar fi fost necunoscut, dar apoi mi-am dat drumul și am început să zic tot ce-mi trecea prin cap. Nu era nimeni prin preajmă.
Nimeni nu mă putea opri. Apoi am început să mă mișc, să
dansez. Cu cât îmi foloseam mai mult brațele și picioarele, cu atât păreau mai ușoare. Simțeam cum crește în mine puterea.
Stratul de praf de pe televizor, farfuriile murdare îngrămădite în chiuvetă, abțibildurile care umpleau ușile bufetului, lemnul stâlpului pe care ne încrustam înălțimea. Vedeam aceste lucruri în fiecare zi, dar acum străluceau, ca și cum ar fi fost presărate cu praf magic.
Asta m-a speriat, deoarece știam că sentimentul nu poate să dureze. Totul avea să revină la starea obișnuită. Tata trebuie să fi ieșit, o mică schimbare, dar avea să se întoarcă.
Mi-am lepădat pe jos ghiozdanul, m-am așezat pe locul meu din colț și am încercat să respir.
Dar el nu s-a mai întors. Nici a doua zi, nici în următoarea.
N-a trecut mult și și-au făcut apariția niște oameni ciudați, pe care mama îi alunga. Apoi am început să ne prefacem că nu eram acasă, dar întotdeauna găseam a doua zi dimineața un morman de mucuri de țigări în fața ușii. Asta a ținut o vreme.
În cele din urmă, la vreo lună după ce tata a dispărut, mama i-a dus salteaua, cu așternuturi cu tot, în baie și a îndesat-o în cada pe care n-o foloseam de când se stricase aprinzătorul.
Înghesuită în spațiul acela mic și igrasios și duhnind a transpirație și nicotină, salteaua tatălui meu părea mai jegoasă decât era omenește posibil. După ce s-a holbat la ea o vreme, mama a început s-o lovească vârtos cu ce-i pica în mână. La o lună după aceea, mama ne-a trezit în mijlocul nopții, zicând: „Sculați-vă, sculați-vă!” Nu-i vedeam fața, dar am știut că e ceva grav. Am urcat într-un taxi și n-am mai văzut niciodată acel loc.
Habar n-aveam de ce fugeam sau unde ne duceam la acea oră din noapte. Nici cea mai mică bănuială. După o vreme, am încercat s-o întreb, fără să insist, dar am știut că tata era un subiect interzis. N-am putut scoate de la ea un răspuns. Părea că mergem de-o veșnicie prin întuneric, însă în cele din urmă
am ajuns la casa lui Komi, în celălalt capăt al orașului, dar tot la mai puțin de o jumătate de oră cu trenul. Komi era minunată.
În taxi mi s-a făcut rău. Mama și-a golit geanta și mi-a întins-o ca să vomit în ea, dar n-a ieșit nimic din mine. Mi-am șters stropii de salivă de pe față cu dosul mâinii. Mama m-a frecat pe spate, însă nu mă puteam gândi decât la ghiozdan.
Era în el tot ce-mi trebuia pentru orele de marți, caietele, abțibildurile. Sub ele, în blocul de desen, pusesem tabloul unui castel la care lucrasem câteva zile, terminându-l în ajun.
Punga cu prânzul atârna într-o parte. Noul meu penar, cu creioanele și markerele mele preferate și bilele parfumate și gumele. Și pălăriuța mea roz. Îmi iubeam ghiozdanul. Noaptea îl țineam lângă salteaua mea, și de câte ori plecam de acasă îi apucam strâns curelele. Pentru mine însemna totul. Era ca o
încăpere pe care puteam s-o iau cu mine oriunde mă duceam.
Dar l-am lăsat acolo când am fugit din casă. Am luat-o la goană prin întuneric fără bluzonul meu preferat, sau păpușa, sau cărțile mele, sau bolul meu. Mi-am închipuit că n-o să ne întoarcem niciodată. Şi asta însemna că n-o să mai am ghiozdanul meu și n-o să mai pun penarul pe locul lui de la marginea mesei de ceai încălzite ca să exersez scrisul, n-o să
mai șed acolo ascuțindu-mi creioanele, n-o să mă mai sprijin cu spatele de peretele zgrunțuros și să citesc. Părea ciudat să
mă gândesc la acele lucruri, ca și cum o parte din creierul meu ar fi adormit. Nu aveam putere să-mi mișc mâinile și picioarele.
