— Eu sunt cea căreia trebuie să-i pară rău. N-ar fi trebuit să spun ce am spus. N-am nici o scuză.
— Natsu, sunt sora ta. Întotdeauna o să fiu sora ta. O să
fie bine. Suntem împreună în asta. Orice vei alege, sunt alături de tine.
— Ascultă, Maki…
— Hai să dormim, bine?
— Bine.
În timp ce priveam pe fereastră întunericul nopții de vară, îmi aminteam tot soiul de lucruri, conversații întregi, dar n-a trecut mult și am adormit. Somnul era ca tăiat dintr-o placă
de lut, rotund și curat. Am dormit toată noaptea. Fără vise.
La jumătatea lui septembrie i-am trimis un e-mail lui
Yuriko Zen, folosind adresa de pe cartea de vizită pe care mi-o dăduse când ne-am cunoscut. Am început cu scuze pentru că-i scriam așa, din senin, și am întrebat-o dacă voia să ne întâlnim și să stăm de vorbă. Mi-a răspuns peste patru zile.
Am stabilit să ne vedem în următoarea sâmbătă, la ora două, în micuța cafenea aflată aproape de capătul galeriei comerciale din Sangenjaya.
Yuriko a venit cu cinci minute mai devreme, arătând chiar mai slabă decât în iunie. Când a apărut la intrare, a fost greu de spus care dintre noi a văzut-o prima pe cealaltă. Purta o rochie neagră uni, la fel ca ultima dată, și a venit spre mine fără să se uite în jur. S-a așezat și și-a aplecat capul, aproape ca și cum ar fi încuviințat. M-am înclinat și eu.
Chelnerița ne-a adus meniurile și apă. Am comandat ceai cu gheață, iar Yuriko a spus că vrea același lucru. Pe fundal se auzea o sonată de pian la un volum discret. Trebuia să fie o piesă celebră, dintre cele pe care oricine le-a mai auzit, dar nu-mi aminteam în ruptul capului numele compozitorului. O
vreme am tăcut, privind paharele de apă.
— Ştiu că a fost din senin, am zis.
După o scurtă pauză, Yuriko a clătinat din cap. Soarele intra pe o fereastră aflată mult în spatele nostru. Lumina din cafenea era puternică, însă Yuriko părea palidă. Pistruii de pe obrajii ei se amestecaseră cu umbrele de sub ochi, creând o serie aparte de culori, aproape ca o vânătaie. Yuriko părea stoarsă de puteri. Şedea acolo, tăcută, așteptând să continui.
Cu ochii ațintiți la degetele sale încleștate pe paharul cu apă.
— Nu știu cum să încep, am mărturisit. Sincer, nici măcar nu sunt sigură dacă se cuvine să vorbim despre asta. Când a ridicat privirea aproape imperceptibil m-am grăbit să adaug: Numai că am simțit că trebuie să vorbesc cu tine.
— E vorba de Aizawa? a murmurat.
— Da. Dar și despre mine.
Chelnerița ne-a adus ceaiul și ne-a întrebat zâmbind dacă
putea să ia meniurile. Am dat din cap amândouă, iar ea a plecat, lăsându-ne să ne reluăm discuția.
— M-am gândit mult la ceea ce ai spus în iunie, în seara în care am vorbit în parc, i-am explicat. Sunt sigură că și
înainte am chibzuit îndelung la motivul pentru care vreau să
am un copil, de unde vin acele sentimente. Întrebându-mă ce îmi dă dreptul, de vreme ce nu am partener și sunt incapabilă
din punct de vedere fizic să fac, știi tu…
— Incapabilă?
— Nu pot să mă culc cu nimeni. Nu pot să particip la asta.
Din punct de vedere fizic, nu suport. I-am spus că nu m-am culcat decât cu un bărbat, că ne-am despărțit din cauza asta și de atunci încoace n-am mai avut raport sexual cu nimeni Când am auzit de băncile de spermă am început să mă întreb, am zis. Poate că asta ar merge la mine. Poate că aș putea să
am un copil, la urma urmei.
Yuriko mă privea fix.
— Însă gândeam doar superficial. Asta m-a izbit când am vorbit în parc. Nu-mi mai era clar ce voiam, dar, cu cât mă
gândeam mai mult, cu atât mi se păreau mai corecte afirmațiile tale. Mi-am dat seama că nu poți să „des-faci”. Nu mă
gândisem cu adevărat la consecințe. Acum ceea ce ai spus are foarte mult sens. Nimeni nu alege dacă să se nască sau nu.
Scuturând din cap, am zis oftând: Mi-am dat seama că eram egoistă, ba chiar crudă.
Yuriko a clipit, cuprinzându-și coatele în palme.
— Fără tine, am spus, n-aș fi înțeles niciodată.
— Fără mine? a întrebat.
Avea vocea răgușită.
— Mulțumită ție, am zis, trudindu-mă să scot din mine cuvintele. Am înțeles, în sfârșit.
