Şi a avut toți profesorii ăștia particulari. Oricum, a petrecut mult timp singură, și atunci a început cu adevărat să citească.
— Îi plăcea mult să citească, a zis Rika.
— Păi, doar era redactor.
— Cunosc mulți redactori cărora nu le place să citească, a
râs ea. Dar Sengawa iubea sincer cărțile. Cărțile erau viața ei.
Chelnerița mi-a adus un ceai de plante cu gheață și ne-a dat nota de plată. Avea degetele pline de inele. Îmi plăcea zâmbetul ei. S-a întors în bucătărie.
De unde stăteam, lângă fereastră, vedeam oamenii umblând prin Sagenjaya. Oameni cu umbrele și plimbând câini micuți, perechi de școlărițe purtând ochelari cu ramă
groasă identici, mame ținând de mână copii de grădiniță în uniformă, toți mergând în ritmul lor. Era sfârșitul lui iulie, ora zece și jumătate dimineața, și soarele verii se revărsa peste gălețile cu flori, cum le-o fi zicând, din fața florăriilor care erau deschise, și peste tablele cu oferta de sendvișuri scrisă de mână din fața brutăriilor, aruncând pe pavaj umbre subțiri.
— Nu-mi vine să cred că au trecut aproape doi ani, a murmurat Rika privind pe fereastră. La un anumit nivel, o parte din mine încă nu poate să creadă, nici măcar acum.
Presupun că așa merg lucrurile, totuși, nu?
Am sorbit din pahare și am privit lumea de afară.
— Îl simți mișcând?
Rika s-a uitat peste masă la pântecul meu.
— O, da. Am coborât privirea. Mișcând, izbind. Pruncul e gata să iasă. Simt că sunt pe cale să leșin.
— Asta mă duce cu gândul înapoi. Rika a râs, înălțând sprâncenele. Nu-mi vine să cred că a rămas mai puțin de o lună.
— Ştiu! am zis. Însă e chiar mai puțin. Încă două
săptămâni.
— Ultima listă de cumpărături pe care ți-am trimis-o ar trebui să acopere aproape totul, dar cred că ar trebui să iei încălzitorul de șervețele de bumbac. Chiar dacă e vară.
— Cel pentru șervețele de bumbac?
— Exact. E un dar dumnezeiesc, m-a asigurat Rika.
Șervețelele de bumbac calde sunt mult mai bune, crede-mă.
Așadar, ce-ai hotărât în privința pătuțului?
— Păi, voiam să pun laolaltă două saltele și cu asta basta, dar se pare că un pătuț adevărat e ceea ce trebuie. Poți să
închiriezi unul timp de șase luni aproape pe nimic. Cred că o să fac asta.
— Grozav.
— Am rezolvat cu îmbrăcămintea, cu articolele pentru baie, am spus deschizând agenda de pe telefon. Am cumpărat o duzină de biberoane și câteva tetine numărul unu. Laptele pentru bebeluși poate să aștepte.
— Cred că poți să mai aștepți și cu căruciorul.
— Da, sigur. E genul de lucruri pe care le poți cumpăra de pe net, la mâna a doua.
— Hei, a zis Rika. Când vine sora ta?
— O să vină la data când trebuie să nasc și stă cu mine o săptămână. Apoi o înlocuiește nepoata mea.
— Oh, e bine. Ştii, cu siguranță, că sunt alături de tine prin toate astea, dar e important să ai un ajutor după aceea.
— Așa-i.
— Hei. Ia zi, ce e? Ai întrebat, nu? Am impresia că destul de rar se întâmplă în zilele noastre ca părinții să nu întrebe.
Când eram însărcinată cu Kura, după vreo două luni muream de curiozitate, făceam: „Hai, spune-mi”. Doctorul meu trebuie să mă fi urât de moarte.
— Două luni? am râs. E prea devreme.
— Da. Oricum, sunt tare bucuroasă că totul merge bine.
Asta e tot ce contează. Însă n-ai ales încă un nume, așa-i?
— Încă nu. Nici nu m-am gândit.
— Ai vorbit despre toate astea? Rika s-a aplecat un pic spre mine. Cu partenerul, sau tatăl. Ştii tu, numele la care te gândești sau data la care o să naști?
— N-am vorbit despre nume, dar știe când o să nasc. I-am spus de îndată ce am aflat că sunt însărcinată. Acum e în Tochigi, așa că nu l-am văzut de câteva luni. Dar ne-am trimis mesaje.
