cum mă simt, dacă am nevoie de ceva, dacă mă pot ajuta în vreun fel. Erau așa de drăguțe. Absolut de fiecare dată, primele vorbe ale lui Makiko erau că nu mai ținea minte aproape nimic, dat fiind că fusese în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, dar asta n-o împiedica să-și amintească tot felul de lucruri pe măsură ce vorbeam. Întotdeauna termina subliniind faptul că, deși travaliul era „chinul de pe pământ”, era diferit la fiecare femeie, așa că nu puteai să știi cum o să fie până ce nu începea, deci nu era cazul să-mi fac griji în privința asta.
Planul era ca Midoriko s-o înlocuiască pe mama ei și să
stea până începeau iar cursurile. Părea neliniștită la gândul de a petrece mai mult de două săptămâni cu un nou-născut, și încă la Tokyo, dar îmi dădeam seama că era entuziasmată.
— Ce noutăți ai? m-a întrebat voioasă.
— Nimic. Mă simt la fel ca ieri.
— A, da? Nici o durere?
— Nu, am râs. Adică, e multă mișcare. Poate că e capul. Ai auzit de colul cervical? Ei bine, capul fătului se izbește de el.
Din când în când doare așa de tare, că am impresia c-o să
leșin, dar în restul timpului e bine. În afară de faptul că am cârcei la picioare noaptea.
— Oh, Dumnezeule mare! Midoriko era siderată. Ce poți face în privința unui cârcel la picior când ai ditamai burta?
— Nimic. Nu pot face nimic, doar să aștept ca lucrurile să
se rezolve de la sine.
— Trebuie să fie ca naiba, a zis ea, și mai uimită. Ăăă, încă
mai ai incontinență?
— Faza aceea a trecut, din fericire, am spus. În rest, bine.
Nivelul proteinelor e bun. Acidul uric e în ordine. Ieri am fost un pic buhăită, dar, per total, doctorul zice că merge foarte bine.
— Hei! Asta-i grozav. Midoriko a râs. Deci, cum e? Să ai un bebeluș în tine.
— Nu mă așteptam să fie așa, am mărturisit. Cam de pe altă lume. Ştii că n-am avut niciodată grețuri de dimineață?
Nici măcar nu mi-am dat seama până ce a început să-mi crească burta. În primul moment părea că mă îngraș. Dar în cele din urmă am început să mă simt mai grea și mi-am dat seama că se schimbă tot felul de lucruri.
— Pariez că da.
— E ciudat. Ştiu că sunt eu, că e trupul meu.
— Da?
— Dar totul e mai dificil, ia mai mult timp. E aproape ca și cum aș fi îmbrăcată într-o versiune a mea dintr-un desen animat. La început a fost epuizant, dar m-am obișnuit. Acum sunt împăcată cu asta.
— E uimitor.
— Au fost câteva momente, în baie, când mi-am privit burta în oglindă și m-am întrebat dacă chiar o să iasă ceva.
Chiar pot s-o fac? Totuși, nu durează decât o clipă. Un moment de limpezime.
— Oho.
— Dar nu se mai întâmplă. Presupun că nu mă mai tem, ca și cum mi-aș îngădui să ocup mai mult spațiu. Ca tăițeii într-o oală cu apă clocotită. Curând se umflă și umplu oala.
— Îmi pot imagina asta.
— Întotdeauna am crezut că e așa de amuzant. Când ajungi la optzeci și cinci sau nouăzeci de ani trebuie să te gândești că mai ai de trăit, cât, cinci sau zece ani, nu? Adică, știi că nu după mult timp o să mori. Trebuie să fie ciudat.
Serios, cum e? Să-ți spui: „S-ar putea să nu mai fiu cam pe vremea asta, anul viitor”. Mă înțelegi? Ştii că nu o să mori cândva. O să mori curând. Cum crezi că e?
— Păi, greu de spus.
— Oamenii de acea vârstă par întotdeauna atât de calmi.
Mă întreb însă dacă se simt cu adevărat așa. Ce gândesc ei de fapt?
— Ştiu.
— Vreau să zic, există în continuare riscul să mor la naștere, Midoriko. Ştiu că nu e ca pe vremuri și, la un anumit nivel, știu că o să meargă totul bine, dar nu e garantat sută la
sută. Dacă am o hemoragie? Se poate întâmpla orice. Nu spun decât că posibilitatea e reală. Este momentul în care sunt cel mai aproape de moarte din întreaga mea viață.
— Da.
— Dar e ciudat. Cumva, nu mă deranjează. Dacă încerc să
mă gândesc la asta, imaginându-mi cum vor sta lucrurile după
