Yuriko s-a răsucit spre ușă. A stat așa preț de un minut. Îi vedeam liniile ascuțite ale bărbiei, venele albastre de pe gâtul descărnat. Mi-am imaginat pădurea întunecată, deasă. Copiii culcușiți într-o plasă a somnului, cu burticile moi ridicându-se și coborând. Yuriko era cuibărită printre ei, cu ochii închiși, cu genunchii la piept, cu fiecare respirație până în adâncuri. Cu trupușorul în siguranță.
— Poate că acest lucru nu poate să fie „des-făcut”. N-avem cum să știm ce va fi. Poate că o să privesc în urmă și o să-mi dau seama că a fost o uriașă greșeală. Dar, în ce mă privește…
Vocea îmi tremura, Am respirat adânc de două ori și am
privit-o pe Yuriko. Mai bine eșuez decât să renunț, am spus în încheiere.
Stăteam într-o liniște deplină, uitându-ne la ceai. Un bărbat cu părul alb care ședea dincolo de Yuriko s-a ridicat în picioare. Cu ajutorul bastonului, s-a îndreptat spre ieșire.
— Presupun că vei naște copilul lui Aizawa, a zis Yuriko.
Am confirmat printr-un gest.
Yuriko și-a apăsat pleoapele cu degetele.
— Ştii, a spus, aproape neauzit. Aizawa e bucuros că s-a născut.
M-am uitat la ea fără să spun nimic. Peste câteva clipe a vorbit iarăși:
— Eu nu sunt ca tine. Nu sunt ca nici unul dintre voi doi.
Poate că sunt pur și simplu slabă, a zis, zâmbind vag. Dar nu pot să accept viața. Nu dacă vreau să trăiesc mai departe.
Am închis ochii, strângându-i atât de tare, încât jur că
mi-am auzit mușchii încordându-se. Când m-am destins un pic, am observat că aveam ceva în gât, o prezență fremătătoare care era gata să se reverse. Cu buzele strânse, m-am concentrat pe respirație. Inspiră, expiră. O vreme n-am spus nici una nimic.
— Ți-am citit romanul, a spus Yuriko într-un târziu. Cel în care toată lumea moare.
— Da.
— Dar continuă să trăiască.
— Da.
— E greu de spus dacă sunt morți sau vii, dar încă trăiesc.
— Da.
— De ce plângi? m-a întrebat.
Yuriko zâmbise, dar apoi și-a îngustat ochii, ca și cum ar fi șovăit între râs și lacrimi, și s-a uitat la mine, hotărâtă să nu plângă. În clipa aceea, tot ce voiam era s-o îmbrățișez. Să mă
înfășor în jurul ei. Nu cu cuvinte și nu cu brațele. În cu totul alt fel. Într-un alt fel, de nedescoperit – voiam s-o îmbrățișez.
Să-i cuprind umerii descărnați și spinarea îngustă. Nu voiam decât s-o îmbrățișez. În loc de asta, mi-am șters lacrimile și am dat din cap.
— E ciudat, nu-i așa? am întrebat.
— Da.
— E ciudat.
— Zilele trecute am fost la mormântul Sengawei.
Rika a amestecat cu paiul în cafeaua cu gheață. Cuburile s-au strâns la un loc.
Nu ne văzuserăm de două luni. Era incredibil de bronzată, și rochia ei complet albă era aproape prea luminoasă ca să te poți uita la ea. Avea o pălăriuță de pai cu panglică neagră.
— Ştiu ce gândești, a zis. De ce să-ți dai osteneala? Nu aduce nici un folos. Dar nu-ți poți vizita rudele la infinit. Nu mi-am dat niciodată în vânt după cimitire. Întotdeauna mi s-au părut stupide. Încă îmi par așa, de fapt. Sunt bani irosiți.
Nici o legătură cu moartea, cu iubirea, sau n-am văzut eu niciodată vreuna. Cu toate că, presupun, le oferă celor vii un loc în care să meargă atunci când nu știu încotro s-o ia. Şi nu-i nimic rău în asta.
— Da, am zis.
— I-am întrebat pe părinții Sengawei cum să ajung la mormânt. E dincolo de Hachioji, spre nord. Când am ajuns acolo, nu mi-a venit să cred. Era de vreo cinci-șase ori mai mare decât orice văzusem în viața mea.
— Ce anume, piatra funerară?
— Totul! a râs Rika. Adică, pietrele însele erau mari. Din cele înalte, groase. Mai degrabă obeliscuri decât pietre de mormânt. Dar așa era întregul lot al familiei. Au tot acel spațiu.
Nici măcar nu exagerez. Un grup de școlari ar fi putut să-l folosească pentru o tabără.
— Mi-a spus odată despre asta, când era mai tânără, am zis.
— Serios? Buza de jos a Rikăi se sprijinea pe pai. Mie nu mi-a pomenit nimic.
— Presupun că a stat mult timp prin spitale în copilărie.
