numele lor pe firmă. Au un fiu de vârsta mea. Mă întreb dacă
el se ocupă acum de restaurant. Nu că mi-aș putea arăta fața acolo.
— De ce nu?
— Eram atât de sărace, încât tot timpul ne duceam la culcare flămânde. Nu ne puteam permite să mergem la supermarket. Băcanul din cartier ne lăsa să cumpărăm pe datorie, dar asta era tot, în fiecare lună. Când bunica nu putea să vină să ne salveze, mama făcea o comandă aici. N-aveam telefon acasă, așa că trebuia să sune de la un telefon public.
Suna și cerea să fie livrate la domiciliu două porții de tăiței simpli. Când omul venea la ușă, ziceam că mama nu e acasă.
Aizawa a încuviințat din cap, nerăbdător să audă mai mult.
— Ziceam că nu-mi lăsase bani și aveam să-i spun ce s-a întâmplat când se întorcea.
— Şi el ce zicea?
— Se uita la mine o clipă, scărpinându-se în cap, și întreba cum sunase să dea comanda dacă era plecată, dar întotdeauna ne lăsa tăițeii, până la urmă. Când un restaurant face o livrare la domiciliu n-are rost să ia mâncarea înapoi. Tăițeii se fleșcăiesc și n-o să-i mai vrea nimeni. Dacă mâncarea e caldă, o lasă acolo. Asta zicea mama. Nu era frumos ce făceam, ne spunea, dar într-o zi avea să-și achite datoria. Când primea banii. Când se întâmplau toate astea, mama era pe acoperiș, privind în stradă. După ce îl vedea pe tipul de la restaurant plecând, cobora ca să mâncăm. Însă fiul lor era de vârsta mea, știi? Acum n-aș mai putea să dau ochii cu el. Pe atunci nu-mi dădeam seama, dar s-a purtat frumos cu mine. Trebuie să fi știut ce se întâmplă, dar nu mi-a aruncat-o niciodată în față.
Frumos din partea lui.
— Se pare că mama ta era grozavă.
Aizawa era impresionat.
— Da, am râs. Ori de câte ori ne tăiau electricitatea sau
gazul sau apa, ea știa cum să manevreze supapele ca să le deschidă iar. Altfel n-am fi scos-o la capăt.
— O femeie în toată puterea cuvântului.
— Așa a fost.
— Până la ce vârstă ai locuit aici? a vrut el să știe.
— Am plecat în vara în care am împlinit șapte ani, la două
luni după ce am început clasa întâi.
— Era aproape?
— Şcoala? La două străzi în direcția aceea și în jos. Țin minte că ne-am fotografiat după prima zi de școală, la poartă.
Dar poza aceea a dispărut, la fel ca tot restul.
— Mi-ar plăcea s-o văd, a spus Aizawa. Vreau să zic, vechea ta școală.
Parte din șuvoiul celor care se îndreptau spre acvariu, am pornit în direcția școlii. Aproape toate magazinele din mica galerie comercială aveau obloanele trase. I-am povestit lui Aizawa diverse lucruri, așa cum îmi veneau în minte. Era o librărie unde ni se spusese la școală să mergem să cumpărăm rechizite. Aveau o pisică albă, bătrână. Întotdeauna era tolănită pe tejghea, lângă casa de marcat. Terenul viran cu toate bălăriile alea fusese un restaurant takoyaki 1 . Localul era întotdeauna ticsit. Aveau pe firmă o imagine frumoasă cu Lum Invader din Urusei Yatsura2. Patroana, o doamnă în vârstă, o pictase ea însăși. Mi-a desenat-o de câteva ori pe Lum, ca și cum ar fi fost floare la ureche. Credeam că ea era creatoarea personajului. Alături era magazinul cu așternuturi care a fost spart o dată. A făcut mare vâlvă în cartier. Toată lumea s-a dus la locul faptei. A fost prima dată când am văzut pe cineva luând amprente, folosind praful acela argintiu. I-am spus lui Aizawa că încă îmi răsărea în minte detectivul care dădea cu pămătuful lui mare pe stâlpi. El asculta atent tot ce-i spuneam, dând din cap când arătam spre clădiri sau spre terenurile virane unde fuseseră pe vremuri construcții. După
1 Bile din aluat umplute de obicei cu carne de caracatiță plus alte ingrediente.
2 Serie manga.
ce am trecut de galeria comercială și am traversat strada, am văzut școala.
— Iat-o, am zis, dar am fost puțin timp aici. Am început primăvara, și vara am plecat.
— Nu știu, a spus Aizawa uitându-se la școală. Două luni pot să pară mult timp la vârsta aceea.
— Mă hărțuiau tot timpul pentru că eram săracă. Însă era o fată care se purta foarte drăguț cu mine. Şi ea era săracă.
Ceilalți copii râdeau întotdeauna de noi, dar ne aveam una pe alta.
— Da.
— Mă întreb ce a simțit după ce am dispărut. Pariez că a fost tare nedumerită. Fără nici o explicație. Într-o bună zi nu mai eram. Ce a însemnat asta pentru ea? Dacă s-ar întâmpla asta acum, am avea tot felul de modalități de a ține legătura.
Ne-am putea trimite mesaje sau am folosi rețelele sociale.
Când eram copii n-aveam nimic de acest fel. Şi apoi, fugise-răm. Nu puteam să mă așez și să-i scriu o scrisoare, nu?
— Presupun că nu.
— M-am gândit mult la fata aceea. Sper că îi merge bine.
Aizawa a dat din cap înțelegător și și-a șters transpirația cu batista. În ciuda căldurii și umezelii copleșitoare, părul lui stătea la fel de frumos ca întotdeauna, dat pe spate ca stuful în apă. Am trecut strada și ne-am oprit în fața școlii. Se vedea direct prin hol curtea arsă de soare în care făceam orele de sport. După ce am stat acolo o vreme, am pornit împreună cu șuvoiul de oameni care veneau de pe strada aglomerată. Ne îndreptam spre apă. Înghesuiala creștea pe măsură ce înaintam. După colț am dat de acvariu. Era mult mai mare decât crezusem. Eram uluită.
— Uite ce priveliște, am zis oftând. Nu erau decât depozite, cât vedeai cu ochii.
— E imens, într-adevăr.
