Am șezut un timp acolo, privind oamenii care veneau și plecau pe drumul care ducea direct la acvariu. M-am uitat în jur și am observat toate felurile în care se schimbase zona, lăsând însă porțiuni din orașul pe care-l știam eu. Asta m-a făcut să mă întreb de ce hotărâse mama să ne mutăm în locul acela. Cum s-a simțit când l-a văzut prima oară și a mirosit aerul sărat? I s-a umplut inima cu visuri și așteptări ale acestei vieți noi, cu familia ei? Mi-am dat seama că n-am întrebat-o niciodată pe mama despre viața ei de dinainte, până să fie mamă.
Ce se întâmplase cu clădirea în care am trăit noi patru, eu și Makiko și mama și tata? Dacă mai exista, tot ce trebuia să
fac era să mă întorc la localul cu udon, să cotesc la dreapta și să merg până la a doua intersecție. Când locuiam acolo, cred că alături erau un restaurant yakitori, un local okonomiyaki de care se ocupa doamna aceea și alături un mic iaz artificial cu pești aurii uriași. Îmi amintesc cum înotau, șerpuind printre algele verzi. În colț era un zarzavagiu care trebuie să fi fost acolo din vremea războiului. N-avea casă de marcat, doar un coș legat de tavan cu sfoară în care ținea banii. O lăsa întotdeauna pe mama să cumpere pe datorie, dar nu părea deloc supărat pentru asta, zâmbea și râdea ori de câte ori eram cu ea. Frizeria era aproape, pe o stradă laterală. Proprietarului îi plăcea să spună că unul dintre foștii lui frizeri devenise
cascador, dacă te uitai atent îl puteai vedea la televizor.
Spunea întotdeauna aceeași poveste, cu același entuziasm absurd. Seara coboram la parterul clădirii noastre, lângă
restaurantul izakaya, și ședeam pe prag, așteptând-o pe mama să vină de la lucru.
Doream să revăd totul, dar m-am răzgândit repede, știind că n-avea nici un rost. Am oftat încet. Nu pentru asta venisem la Osaka. Ce căutam acolo? Ștergându-mi transpirația cu un deget țeapăn, m-am uitat la oamenii care umblau pe stradă.
Fațada clădirii fusese îmbrăcată în plăci cafenii lucioase. Un cafeniu ciudat pentru o clădire. Când eram mică mă duceau cu gândul la caramel. Străbătând holul de lângă izakaya ajungeai la scări, lângă care se aflau cutiile poștale metalice fixate în perete. Mai exista ceva din toate astea? Eram copilaș, n-aveam mare lucru, dar orice am avut am lăsat în urmă și nu m-am mai întors. Să fie oare acel loc la câțiva pași de banca pe care ședeam? Părea imposibil, dar nu era decât o cale să aflu.
Poate că acea clădire mai era încă acolo. Restul, cine știe. Însă, dacă era acolo clădirea, ce-ar fi trebuit să fac? De ce mă obseda asta? Nu era nimic. Nu-i mare scofală să revezi cartierul în care ai locuit. Şi atunci de ce mă frământam așa? Eram îngrozită, chiar dacă nu prea știam de ce. Gândul că aveam să revăd vechea noastră clădire făcea să mi se taie genunchii.
M-am întors la minimarket să mai iau o sticlă cu apă și am băut-o cu înghițituri mici. Apoi m-am întors la bancă și am lăsat priveliștea să se reverse peste mine. M-am uitat la ceas.
Trecut un pic de două. Ştiam că trebuia să mă întorc în Shobashi și s-o sun pe Makiko și, dacă era pe-așa, să-i trimit un mesaj lui Midoriko, să-i spun că am ajuns la Osaka. Asta era cel mai logic. Numai că nu puteam să părăsesc banca. Nu puteam să plec.
Două fete îmbrăcate la fel, evident surori, își legănau rucsacurile turcoaz în vreme ce alergau s-o ajungă din urmă
pe mamă. Prima a sărit lângă ea și cealaltă i-a înconjurat mijlocul cu brațele. Toate trei au mers mai departe râzând.
Le-am urmărit cu privirea până ce nu le-am mai văzut, apoi mi-am șters transpirația de pe față. În cele din urmă m-am ridicat și mi-am pus în spate rucsacul, apoi am cotit la dreapta
la localul cu udon, îndreptându-mă spre clădirea noastră.
La o stradă distanță de artera principală era liniște, nu se mai vedea nici picior de turist. Soarele verii nu făcea vreo deosebire, bătea străzile pustii și clădirile. Cunoșteam drumul.
Mă uitam la fiecare casă și vitrină pe lângă care treceam. Unele locuri păreau transformate, dar cele mai multe erau clădiri pe care nu le mai văzusem. La dreapta era un mic teren viran pe care eram sigură că fusese spălătoria. Petrecusem multe zile ploioase acolo, așezată pe o bancă, înconjurată de mirosul hainelor care se uscau, privind stropii uriași care se scurgeau pe geamuri.
Prăvălia cu fructe și legume devenise o casă. Exteriorul cenușiu-albăstrui avea linii atât de clare, încât arăta a origami.
Greu de spus cât de nouă era. În partea stângă era o ușă de oțel. N-avea perdele la ferestre, dar, cum sticla era jivrată, nu-mi dădeam seama dacă locuia sau nu cineva acolo.
Cafeneaua de la dreapta era, în esență, așa cum mi-o aminteam, doar că oblonul părea să fi fost tras de-o veșnicie.
Mergeam agale. Nu se vedea nimeni și nu se auzea absolut nici un sunet. Ca și cum soarele ar fi înghițit toate sunetele și toți oamenii. La dreapta era o parcare cu plată complet goală. Așa-i
– acolo fusese o casă. Oamenii intrau și ieșeau tot timpul. N-aș
putea spune ce făceau înăuntru, dar ușa era întotdeauna deschisă. Aveau o corcitură uriașă. O chema Sen. Era o dulceață. Întotdeauna gâfâia pe ciment, lângă ușă. Odată am văzut-o pe Sen fătând. Cățelușii ieșeau din ea ca niște organe sticloase, alunecoși și înveliți într-o pieliță încețoșată. Sen i-a lins până au fost curați. Cu ochii închiși, ei lătrau și își săltau boticurile, căutându-i sfârcurile. Îmi aminteam mirosul culcu-șului cățeilor, cum le atârnau limbile din bot. Petele negre de lacrimi din jurul ochilor. M-am oprit să privesc în jur – și iată
vechea noastră clădire, chiar în fața mea.
M-am uitat în sus, absorbind totul.
Plăci de culoarea caramelului. Vitrina de la parter, după
câteva renovări. Un ieșind verde-pal pe care nu-l mai văzusem, unde firma ultimei afaceri care a dat faliment fusese acoperită
cu vopsea, așa încât ideogramele nu se mai puteau descifra.
Oblonul cu pete de rugină și acoperit de mucegai. Clădirea era
atât de mică, încât de-abia puteai parca afară două biciclete.
La dreapta era o intrare strâmtă, holul care ducea la scările spre apartamentul nostru. Mi-am țuguiat buzele. Ştiam că va părea mică, dar nu chiar atât de mică. Intrarea era așa de îngustă, că abia puteai trece. Aproape că trebuia să te întorci într-o parte. Micul prag de ciment dintre trotuar și intrare, unde ședeam întotdeauna, avea aceeași culoare cenușie. Îmi aminteam foarte clar ziua în care a apărut un tip în haine de muncitor și a umplut cu ciment crăpătura din pavajul de afară, făcând o mică placă. Mi-a spus să nu mă apropii până
nu se usucă. Când a plecat și am fost sigură că nu mă vede nimeni, mi-am ținut răsuflarea și am împuns cu degetul cimentul care se usca. M-am lăsat pe vine să cercetez. Era încă
acolo: o mică adâncitură, care părea că ar putea să dispară
sub privirea mea. Așteptând-o pe mama, mă rezemam de plăcile caramel și-mi apăsam degetul în adâncitura pe care o făcusem.
Am tras aer în piept și am intrat.
Holul era întunecat și umed. Aerul avea o undă de igrasie.
Clădirea părea părăsită, înfruntând nisipurile vremii, ca și cum ar fi așteptat să fie dărâmată. Cutiile de metal ruginit se vedeau prin umbrele de lângă scară. Scara cea mică. La fiecare pas simțeam o senzație veche urcând din mine, de parcă mi se făcea pielea de găină. Am tras din nou aer în piept și am pornit pe trepte în sus. Nu încăpea decât o persoană. Komi urca scara cu mine în spinare. Uneori mă jucam pe scară cu Makiko sau țipam și o urmăream pe mama în sus și-n jos pe trepte. Țin minte că mă uitam la tata cum cobora primul, cu mâinile înfundate în buzunare, într-una dintre rarele ocazii în care plecam de acasă împreună, ca familie.
La etajul doi era o ușă dată cu lac. O ușă mică. O
cunoșteam bine. M-am uitat la imitația de lemn, plină de amintiri, și am apăsat pe clanță. Ușa era încuiată. Am încercat iar. Încuiată, fără îndoială.
Mi-am șters fruntea, m-am frecat la ochi. Apucând clanța, am încercat să zgâlțâi ușa. Nu se deschidea. Am ciocănit. Ușa zdrăngănea, scârțâind din balamale. Am bătut un pic mai tare, ca și cum aș fi fost grăbită, ca și cum m-ar fi urmărit cineva.
