liniștea și mă tulbura deopotrivă – ca și cum ea ar fi putut fi atât de departe pe vecie.
Era șapte și jumătate când am ajuns în Gara Tokyo, prima oară după câțiva ani. Chiar și la ora aceea matinală erau oameni peste tot, nici o deosebire față de ultima dată când am fost acolo. Părea că am dat colțul și m-am întors în timp, ca atunci când împăturești un cearșaf și partea de sus se aliniază
cu partea de jos. Oamenii se revărsau în holul principal și dispăreau într-un ciclu fără sfârșit. Diferența principală față
de ultima dată era numărul enorm de turiști străini, arși de soare, în maiouri, pantaloni scurți minusculi și sandale, de parcă se duceau la camping. Rucsacurile lor erau așa de mari, că un pas greșit i-ar fi putut face să se răstoarne pe spate. Era imposibil să auzi anunțurile plecărilor dacă nu te concentrai foarte tare. Din difuzoare veneau multe alte zgomote.
Am cumpărat un bilet pentru Shin-Osaka. Trenul aștepta la peron. Am găsit capătul cozii și am așteptat să se deschidă
ușile. Înăuntru m-am așezat pe un loc la fereastră. Trenul a plecat din gară fără zgomot, ca și cum ar fi fost împins înainte de o forță planetară.
Timp de patruzeci de minute a gonit mereu spre vest prin întinderea de case, depozite și blocuri, traversând câteva râuri mari. Am început să văd câmpuri și terenuri virane. Treceam printr-un tunel după altul. Curând am ajuns la munți. Case de toate formele și culorile construite pe dealuri. Pe drumurile dintre orezăriile care se întindeau până departe am văzut camioane mici care se mișcau încet. Acoperișurile negre ale serelor de plastic aruncau înapoi lumina verii. În depărtare se vedea o trâmbă de fum. Am lăsat peisajul să treacă prin fața ochilor mei, preocupată de gândul că erau lucruri pe care aș fi
putut să le văd dacă aș fi fost lăsată să cad ca un ac pe drum, sau în colțul acelei orezării, sau pe malul acelui râu – dar nu voi avea niciodată ocazia să le văd. Suntem cu toții atât de mici și avem așa de puțin timp, încât nu suntem în stare să ne imaginăm cea mai mare parte a lumii.
Când am coborât din tren la Shin-Osaka am simțit că mă
lovesc de umiditate ca de un zid. Uitasem cum sunt verile aici.
Am coborât de pe peron, șerpuind prin mulțimea care forfotea.
În clipa în care ești în Osaka simți totul în jurul tău. Pe când mă îndreptam spre următorul tren m-am întrebat de unde vine această senzație. S-ar putea datora faptului că auzi oamenii vorbind într-un fel familiar, însă la venirea acasă după atâția ani cele mai puternice semnale nu erau lingvistice. Poate că
era modul în care se purtau oamenii. Cum te priveau în ochi, cum mergeau. Diferențele erau mărunte, dar izbitoare. Ar fi putut să fie coafurile sau vestimentația. Sau poate că erau toate aceste lucruri mărunte, câte un pic din fiecare. Am urmărit felul în care se mișcau și i-am ascultat vorbind pe cei de lângă mine. După ce am ajuns în următorul tren, m-am uitat pe fereastră la oraș. Vagonul se apleca la curbe și huruia pe șine, amintiri neplăcute ale legii gravitației.
Asta nu părea deloc o întoarcere acasă încărcată de nostalgie. Era mai degrabă ca și cum aș fi ajuns la o adresă
greșită unde se ținea o petrecere la care nu fusesem invitată.
Dezorientată, am simțit o vagă părere de rău. M-am uitat la ceas. Era 10:50. Îi spusesem lui Midoriko că veneam la Osaka, așa cum promisesem, dar nu-i comunicasem ora sosirii.
Midoriko zisese că ar fi fost bine să ajung pe la șapte. Ar fi venit să mă ia de la gară, după program, și apoi am fi mers toate în oraș la cină – aș fi putut să plec de acasă la prânz și să ajung la timp, dar înainte să ne întâlnim toate trei voiam s-o văd pe Makiko singură, ca să-i cer iertare și să ne împăcăm. Makiko locuia la douăzeci de minute de Shobashi. Odată ajunsă, aveam să cumpăr o cutie cu pâinișoare cu carne de porc Horai, preferatele ei, și să o sun, cu cea mai veselă voce de care eram în stare. Puteam să plecăm de acasă un pic mai devreme, ca să-i luăm pe drum un mic cadou lui Midoriko. Ar fi fost grozav.
Din nefericire, călătoria de la Gara Shin-Osaka la Gara
Osaka și ultima porțiune de drum spre Shobashi mi-au pleoștit entuziasmul. M-am plimbat în sus și-n jos pe stradă, oprin-du-mă de mai multe ori și privind înapoi la nimic anume. Nici nu mi-am dat seama când m-am pomenit în piața de lângă
stația Shobashi, cu mâinile încleștate pe curelele rucsacului.
Se făcea tot mai cald cu fiecare oră, și tricoul scăldat în sudoare mi se lipea de piept și de spate, care îmi transpirau și mai tare la fiecare respirație.
Am stat acolo aproape zece minute, paralizată și lac de apă, în mijlocul pieței. Trebuia să mă întâlnesc cu Makiko, dar mai întâi trebuia să cumpăr pâinișoarele. Era tot ce aveam de făcut, însă alte gânduri, conform cărora mă durea în cot de Makiko și de pâinișoare, au reușit cumva să învingă, trăgându-mă în jos.
Shobashi forfotea de lume. Venind și plecând, întâlnin-du-se, călare pe biciclete și vorbind tare la telefon. Pe când lucram în apropiere, zona de lângă gară era plină de oameni ai străzii. Oameni care cerșeau, întinși pe jos sau spunând lucruri pe care nu le înțelegeam. Acum dispăruseră cu toții.
Părea că nimic din toate astea nu s-a întâmplat vreodată.
Dincolo de stație am văzut o firmă pe care am recunoscut-o
– Rose Café – cu lumina din jurul literelor pulsând chiar și în miezul zilei. Cu toate că n-am intrat niciodată, Naruse și cu mine o foloseam ca loc de întâlnire. Apoi, din senin, mi-am amintit de Kewpie. Escrocul cu chitara. Makiko spusese că l-a văzut ultima dată pe Kewpie lângă Rose Café. Ce făcea acolo?
Aștepta pe cineva? Sau poate încerca să se hotărască unde să
meargă ori ce să facă și-și dăduse seama că nu se putea mișca.
Ştiam cum este asta.
Am mers pe o alee plină de prăvălioare. Nu ajunsesem prea departe când m-am pomenit că eram aproape singură.
Distanța mică dintre clădiri făcea să pară că ora era mult mai înaintată decât în piață. Puținii oameni pe lângă care am trecut mergeau repede. Localul cu udon 1 unde ne ducea mama seara
1 Tăiței groși din făină de grâu.
dispăruse, fiind înlocuit de un magazin de telefoane mobile.
Localul cu ramen care era lângă el devenise o mică franciză a unui lanț de restaurante, iar librăria de alături, unde mă
opream înainte de serviciu ca să mă uit la titluri, se închisese.
Oblonul gri era tras, și în fața lui câțiva bărbați ședeau pe jos, fumând sau vorbind tare la telefon.
La ultima mea venire acasă, cu câțiva ani în urmă, luasem un autobuz spre Makiko din stația Shobashi. Probabil că nu mai mersesem pe jos până acolo de aproape douăzeci de ani.
În fața farmaciei acum închise atârna strâmb un banner decolorat cu reclamă la apă de gură. De cealaltă parte a intersecției era un pic mai mult zgomot. Erau localuri pentru adulți și săli de pachinko, restaurante yakiniku lungi și înguste. Un bar în fiecare clădire și nici un spațiu între clădiri.
O mulțime erau deschise, însă firmele lor se iroseau pe strada pustie. Era greu de spus, dată fiind ora, însă nu era aproape nimeni, cel puțin în comparație cu vremurile de demult.
Domnea o senzație de abandon.
