Mi s-a părut că aud ceva în bucătărie, așa că m-am dus să
văd. Capul îmi zumzăia, ca și când creierul meu arunca scântei în toate părțile. Dacă vederea este o interacțiune între starea de spirit și ceea ce vezi, creierul meu agitat nu era capabil să vadă nimic. Ar fi fost perfect normal să văd lucruri pe care nu le puteam vedea în mod normal, sau lucruri care nu existau de fapt. Numai că niciodată nu mai văzusem lucruri într-o astfel de stare. După moartea mamei și a lui Komi, o vreme am simțit lucruri care se mișcau noaptea și n-am putut să dorm. Mă uitam prin cameră și căutam în spatele ușilor închise, dar n-am văzut niciodată vreo stafie.
După ce mama și Komi au murit nu le-am mai văzut niciodată.
Nu m-au vizitat niciodată. Părea o nedreptate absurdă. Mai bine de douăzeci de ani nu le văzusem pe mama și pe Komi și nu primisem vreun semn de la ele, lucru firesc, pentru că
muriseră. Voiam să strig cât mă țin puterile. Pentru că au murit! M-am rezemat de frigider, căutând iar prin fiecare ungher semne de viață, dar totul era liniștit. Nici un sunet.
Şi Aizawa? M-am întrebat ce făcea el. Presupuneam că era de gardă, în schimbul de noapte. Îmi spusese cândva că, atunci când era chemat la domiciliu după lăsarea nopții, aproape întotdeauna găsea pacientul mort. Și cu asta basta, pe vecie, pentru că erau morți. Nu e ciudat? Voiam să-l întreb pe Aizawa cum se simte. Voiam să vorbesc cu el despre sentimentele mele. Că n-o să știu niciodată ce credea despre
mine Sengawa, dar știam sigur că eu am pierdut pe cineva special. Fusese așa de brusc – dar chiar era ea specială pentru mine? Chiar simțeam asta? Era un gând înspăimântător.
Chiar credeam că era specială? Zău? Ce anume o făcea specială? Nu știam. Nu știam! De aceea voiam să-l întreb pe el.
Ce bine mi-ar fi făcut să-l am alături pe Aizawa în acele clipe! Dar asta nu era cu putință, m-am gândit simțind cum mă podideau lacrimile. Mă torturam singură. Intrasem de bunăvoie într-o fundătură emoțională. Eu fusesem cea care-i zisese că nu ne mai puteam vedea. Asta fusese ultima oară
când mă căutase. Ca să înrăutățească și mai mult lucrurile, în iulie l-am văzut cu Yuriko aproape de stație, prin vitrina de la Starbucks. Am ieșit naibii de acolo înainte ca ei să mă observe.
Aizawa îmi spusese că voia să ne întâlnim, că-l scotea din minți faptul că nu mă putea vedea, dar asta nu fusese decât o fantezie, un capriciu. Ceea ce-i trebuia cu adevărat, ce știam că-și dorea, era să fie cu Yuriko. Eram sigură că acolo îi era inima. Aizawa era viu, sau cel puțin credeam că este, însă dacă
n-aveam să ne mai vedem niciodată, dacă îl văzusem pentru ultima oară, în ce sens era viu?
Următorul gând m-a luat prin surprindere: eram în continuare incapabilă să am raporturi sexuale? Pulsul mi s-a accelerat și fața mi s-a aprins. Lucrurile stăteau la fel de rău ca înainte?
Mă convinsesem sigură că sexul nu va funcționa niciodată
pentru mine. Şi dacă situația se schimbase? M-am gândit bine la asta, în întunericul bucătăriei. Apoi mi-am tras pantalonii scurți în jos pe coapse și am vârât mâna în chilot, atingându-mi vaginul. Moale sub vârfurile degetelor. O cale de intrare în mine. Mi-am introdus degetele. Părea că, dacă
încercam, puteau să intre mai departe. Au pătruns înăuntru.
N-am obținut nimic. Am încercat cu două degete, am încercat să fiu delicată și să fiu brutală. N-a mers. Mă umezisem un pic, dar probabil că era doar transpirația, din pricina căldurii.
Nu eram cu adevărat excitată.
Am stat acolo, cugetând la chestiunea sexului. Meditația a luat singura direcție posibilă. Fiecare întrebare era urmată
imediat de altă întrebare. Ce înseamnă să nu fii în stare, sau,
dacă-i pe așa, să fii în stare să faci sex? Eram o femeie în toată
firea, matură din punct de vedere sexual. Ştiam că din punct de vedere fizic totul era în ordine. Şi atunci ce mă oprea? Nu așa funcționa trupul meu. Acea parte din mine, partea pe care tocmai o atinsesem, ca să văd cum este – nu era făcută pentru asta. Era o parte din mine, dar nu pentru asta era. Ştiam sigur. Îl avusesem dintotdeauna. Sigur că s-a schimbat pe măsură ce creșteam, dar avusesem vaginul toată viața.
„Nimeni nu s-a așteptat să-l folosesc în copilărie, așa că de ce trebuie să-l folosesc acum? mi-am zis. Ce-i rău dacă partea asta din mine rămâne așa cum a fost întotdeauna? Cum se face că lucrurile astea trebuie să se suprapună parțial? De ce o relație bazată pe afecțiune trebuie să aibă și o componentă
fizică?” Nu-mi doream decât să am această discuție cu Aizawa.
Să audă ce aveam de spus. Deci, de ce eram obsedată de subiectul sexului? Aizawa nu-mi ceruse așa ceva. Eu fusesem cea care făcuse din asta o problemă. Şi de ce trebuise să aleg seara de după moartea Sengawei ca să încerc s-o rezolv?
Așa-i cel mai bine, mi-a zis Yuriko. Ea nu suferă. Iar tu – tuești norocoasă că nu ți s-a întâmplat niciodată să ți seprăbușească lumea. Acea parte din tine e încă un copil. Cenorocoasă ești! Ai trupul unui copil. Poate să fie acolo pur șisimplu. Poate să rămână moale.
Yuriko Zen. Ea însăși încă un copil.
Am clătinat din cap în bucătăria întunecată, închizând strâns ochii.
— Hei, ce-ai mai făcut? Midoriko era voioasă. Vocea ei era mângâietoare. Doamne, ce cald e. Ești acolo?
— Sunt aici, sunt aici, am zis. Pariez că Osaka e un cuptor.
— Oh, e o nebunie. În fiecare secundă în care sunt afară
am impresia c-o să țâșnească flăcări din mine.
— Pariez că da, la fel e și aici. Hei, cum îți merge la restaurant?
— Oh, a făcut Midoriko. E sălbatic, literalmente sălbatic.
— De ce, ce se întâmplă?
— Nevăstuici.
Părea sastisită.
— Nevăstuici? am întrebat uimită. În restaurant?
— Da, și se poartă ca niște stăpâne. Nici nu știu de unde să încep. Toată chestia a fost un balamuc. E un balamuc.
Clădirea e destul de veche, are cel puțin treizeci de ani. Ei bine, înainte să înceapă vara locul începuse să decadă. A trebuit să
