— A, da?
— Da, asta-i sigur, a râs Midoriko. Îți amintești când am venit cu mama la tine atunci, demult? Era tare cald, ca acum.
— Da, am stat până târziu, așteptând să vină mama ta acasă.
— Mă tot frământam din pricină că mama voia să-și opereze sânii. Şi acum tu ești cea care nu vorbește cu ea, Natsuko! Iartă și uită. Haide, sunteți surori!
— Presupun că ai dreptate, am mormăit. Ai perfectă
dreptate.
— Păi, a mai rămas doar o săptămână. Ai grijă să urci în trenul acela. Nu apucăm să ne vedem aproape deloc, și ai promis. O să te așteptăm.
— S-a făcut.
— În ce zi ajungi aici? Vii să mâncăm împreună de ziua mea, da? Şi apoi stai noaptea la noi?
— Da.
1 În engleză Up goes the weasel. Joc de cuvinte intraductibil: Pop Goes the Weasel (aprox. „ Puf! Dispare nevăstuica”) este titlul unui vechi cântecel pentru copii.
— Bine. Sună-mă când ajungi la Osaka și vezi orarele trenurilor. Ne întâlnim în Shobashi. Apoi mergem toate trei la cină.
După ce am închis m-am dus în bucătărie să iau un pahar cu apă rece, pe care l-am băut stând lângă chiuvetă. Odată
întoarsă în cameră m-am îndreptat spre fereastră, am tras perdelele, după cine știe câtă vreme, și m-am uitat afară.
Frunzele fluturau în copacii din fața clădirii de alături. Dincolo de ele era cerul de vară pe care se înălța un nor ca la carte, imens și pufos. M-am pierdut în texturile lui schimbătoare.
Norul avea atât de multe culori! Unele părți erau albe și altele erau cenușii, sau cu o nuanță de albastru, dar per total era de un alb strălucitor.
Trecuseră douăzeci de zile de la moartea Sengawei. Nu mult după aceea, Rika m-a sunat să-mi spună că, din cele auzite, înmormântarea s-a desfășurat normal. Din lumea literară participaseră doar șeful ei direct, un director de la editură și redactoarea cu care era în cele mai strânse relații.
Nu fusese invitat nici unul dintre scriitorii cu care lucrase ea.
— Au spus că Sengawa arăta bine. Nu slabă sau ceva de genul ăsta.
— Mda.
— De vreme ce înmormântarea a fost în cerc restrâns, o mulțime de scriitori și prieteni se gândesc să facă ceva. Adică, pur și simplu nu e în ordine, nu? Se pare că va fi o ceremonie, poate în septembrie.
— Bine.
— Oamenii spun întotdeauna că ceremoniile de comemorare sunt pentru cei vii…
— Mda.
— N-o să le pricep niciodată rostul, a zis Rika. Mă rog, nu știu.
M-am uitat la strada de dedesubt. O bătrână urca pe panta lină, împingând cu toată puterea căruciorul de cumpărături.
Avea o pălărie de soare albă, o bluză albă decoltată și pantaloni bej. Nu stătea nimic în calea soarelui de după-amiază. Era ca și cum un bliț ar fi fost declanșat la nesfârșit, iar copacii,
asfaltul, cuvântul „STOP” de pe carosabil, stâlpii de telefon, bătrâna, căruciorul ei de cumpărături și toate feluritele umbre ar fi fost prinse într-o fotografie uriașă de soarele încrâncenat de august. De câte veri eram în viață? Răspunsul evident era că de atâtea veri câți ani aveam; dar, cine știe de ce, simțeam prezența unei alte cifre, diferită, mai reală, undeva în lume.
M-am gândit la asta în timp ce priveam lumina orbitoare a verii.
Tokyo era înnorat la sfârșitul lui august. Norii se lățeau în ghemotoace pe cer, însă prin câteva deschizături se ițea albastrul strălucitor, trimițând în jos sulițe de lumină. M-am trezit la șase, mi-am scos vechiul rucsac din dulap pentru prima oară după foarte mult timp și mi-am pus în el două
seturi de lenjerie și șosete, precum și trusa de toaletă. Trebuie să fi avut rucsacul ăla de vreo douăzeci de ani. O fi fost el ponosit, dar aveam grijă să-l aerisesc din când în când. Una peste alta, era în stare bună. Am luat micul dejun în tihnă, ceva simplu plus un pahar cu mugicha, apoi mi-am strâns lucrurile și am ieșit din casă.
Ştiam că cel mai ușor și mai repede ajungeam la shinkansen dacă mergeam de la Sangenjaya la Shibuya și apoi luam trenul spre Yamanote până la Shinagawa, dar am făcut un efort suplimentar ca să pot urca în tren din Gara Tokyo, din două motive: erau o mulțime de locuri libere și de fiecare dată plecasem spre Osaka din Gara Tokyo. Nu eram obișnuită
cu trenurile. În cea mai mare parte a timpului nu mă
aventuram mai departe de supermarketul de lângă stație. Şi apoi, mă rătăcesc ușor. Ştiam că mi-ar fi fost greu să mă
descurc într-o gară mai mare, cum e Shinagawa.
În dimineața aceea aerul verii îmi părea tare plăcut. Cu toate că urmam drumul meu obișnuit spre stație, faptul că
eram aproape singură pe stradă mă făcea să mă simt proaspătă, ca atunci când o batistă abia împăturită este băgată în buzunar. Mi-am amintit cum făceam gimnastică
aerobică în parc dimineața, în vacanța de vară, în primii ani de școală. Bieții copii își făceau apariția părând obosiți, dar entuziasmați. Întotdeauna purtam șlapi. Nisipul aspru al
terenului de joacă ni se lipea de degetele picioarelor. Porumbeii uguiau pe fundal. Conducta de drenaj, umedă și rece, într-un colț al parcului. Acolo ne bălăceam după-amiaza. Mirosul de pământ plin de apă, înnegrit de umezeală. Nu mă mai săturam să privesc cum juca în lumină jetul care se revărsa din furtun.
Uneori o vedeam pe Komi punând rufe la uscat pe balconul nostru. O priveam de departe cum își mișca brațele și atârna hainele și lenjeria, fără să știe că o vedeam. Imaginea mă
