Am mers mai departe prin Shobashi sub arșița verii. M-am hotărât să văd clădirea în care fusese restaurantul. Nostalgică, am intrat în hol. Totul era diferit, cu excepția liftului. O firmă
galbenă uriașă de pe perete anunța: „Relaxare pentru bărbatul modern! Camere cu DVD-uri. Confidențialitate totală. Intrarea la F1”.
M-am întors și am găsit drumul înapoi spre stație.
Erau câteva clădiri mai mari pe cealaltă parte a străzii. Una dintre ele era vechiul spital în care au murit mama și Komi.
Firma spitalului îmi era arsă cu fierul roșu în amintire. A fost cam în vremea în care apăreau primele minimarketuri. Într-o seară, când mama avea deja perfuzii și nu făcea altceva decât să zacă, i-am povestit despre lucrurile pe care le vindeau la minimarketul de lângă noi. Era puternică și pozitivă. Ridicând brațul subțire, pătat cu vânătăi, ne-a mângâiat fiecare mână
și a zâmbit. „Voi două trebuie să fiți sleite de puteri. Duceți-vă
acasă și culcați-vă”. În vreme ce eu și Makiko mergeam pe jos spre casă, mama a murit singură. Țin minte că mi-am spus:
„Mama și Komi au trăit aici toată viața lor…” dar m-am oprit.
Nu era adevărat; mama s-a mutat o dată. De când a născut-o
pe Makiko la spital și până ce am împlinit eu șapte ani am locuit în acel orășel de lângă ocean. Eram săraci lipiți, așa încât Komi venea tot timpul la noi cu trenul. Dacă tata era acasă, ne vedeam cu ea la gară, dar dacă tata era plecat pe undeva Komi venea acasă și ne făcea mâncare. În fiecare dimineață mă
țineam după mama până la telefonul public de la care o suna pe Komi. Dacă părea că o să vină, nu mă mai gândeam decât la asta și fugeam la gară cu câteva ore înainte, ca să șed lângă
ghișeul cu bilete și s-o aștept. Când ajungea, îi săream în brațe.
Îmi plăcea grozav cum mirosea.
Am căutat pe smartphone itinerarul până la vechea noastră gară de lângă port, ca să văd cât dura să ajungi acolo din Shobashi. Trebuia să schimbi trenul de două ori, dar nu erau decât douăzeci și opt de minute. Asta părea imposibil.
Ştiam că nu-i departe – sau știam asta acum, nu și în copilărie.
Pe atunci mă țineam după Komi de câte ori trebuia să plece.
Casa ei părea teribil de departe. Acele vizite ne țineau în viață.
Plângeam când o vedeam că pleacă. Dar locuia la mai puțin de treizeci de minute de noi.
Simțeam mirosul portului încă din gară. Nu m-am mai întors aici de treizeci de ani. Din noaptea în care noi trei am fugit.
Interiorul arăta cu totul altfel, în afară de cele două scări din dreapta și din stânga, de dinaintea turnichetelor.
Împreună cu mine au coborât o mulțime de oameni, pălăvrăgind despre arșiță. De-abia așteptau să ajungă în stradă. Pe când locuiam aici nu era nimic, doar portul. Nu era activitate decât o dată pe an, vara, cu vapoarele cele mari. La vreo zece ani după ce am plecat au construit un acvariu uriaș.
Era ceva important. Portul fusese un teren viran. Depozite din oțel de lungimea unor cvartale din oraș. Valuri care bat în țărm. Aerul sărat. Asta e. Îmi amintesc când tata mi-a spus că
totul avea să fie dărâmat curând pentru un proiect de construcție imens. Băuse atâta bere, că fața îi era ca un balon roșu. Am întrebat cât de curând este curând. A râs și a zis că
o să fie gata în zece sau douăzeci de ani.
M-am oprit pe o platformă dintre trepte să mă uit la mare.
Acoperișul vălurit al acvariului strălucea alb în lumina soarelui. Dincolo de el era o roată uriașă.
După ce ne-am mutat la Komi, când aveam șapte ani, mă
gândeam uneori la locul în care am trăit până ce am fost silite să fugim. Asta mă făcea întotdeauna să mă întristez și să-mi pară rău. Ca și cum tot ce lăsasem în urmă se uita la mine –
câinii costelivi, sticlele sparte, guma de mestecat scuipată pe asfalt. Saltelele pătate, vasele îngrămădite în chiuvetă, vocile mânioase în depărtare. Uneori mi se părea că mă lăsasem în urmă pe mine însămi. Ca și cum aș fi fost încă în pat, cu ghiozdanul pregătit pentru marți. Așteptând ceva. Nedumerită
de ceea ce s-a întâmplat, uitată în haos, incapabilă să mă
clintesc de unde eram.
Cea mai circulată stradă din oraș era plină de taxiuri. Eram așa de speriată, că-mi țineam răsuflarea de fiecare dată când o traversam. Acum era plină de o mulțime de oameni veniți pentru acvariu. Pe partea cealaltă, la colț, am văzut un local cu udon și am recunoscut firma. Era al familiei unui coleg de clasă. M-am uitat înăuntru. Era vremea prânzului și restaurantul era ticsit. Totul de pe stradă, în afară de localul cu udon, se schimbase. Acum era un șir lung de magazine cu suveniruri pentru turiști, c-aș fi putut spune ce fel de prăvălii sau de clădiri fuseseră acolo cândva. Am intrat într-un minimarket și am cumpărat două onigiri și o sticlă cu apă. Apoi am mers mai departe pe stradă, transpirând la fiecare pas.
M-am uitat la ceas. Douăsprezece și jumătate. Soarele ardea aprig. Dacă mijeai ochii, vedeai în jurul lui un inel în culorile curcubeului. De pe pielea capului și de pe tâmple îmi picurau stropi de sudoare. Aproape că auzeam cum soarele îmi pârjolește părul și pielea.
Ceva mai departe am văzut un loc pe care l-am recunoscut.
Pe firma mică de deasupra ușii scria „Cosmos”. M-am îndreptat spre ea, ca și cum m-ar fi vrăjit. Era un local care servea prânzul, unde lucra mama cu jumătate de normă. Komi mă mai aducea acolo să iau masa când era mama de serviciu.
În clipa în care ne vedea intrând pe ușă, pe față îi răsărea un zâmbet uriaș, ca și cum s-ar fi simțit în siguranță. Îmi creștea inima când o vedeam fugind de colo colo prin spatele tejghelei
cu șorțul ei roșu, răspunzând cu însuflețire când era chemată, spălând vasele, servind mâncarea. Komi se uita la mine și zâmbea: „Mama ta e un soldățel brav”. Eu încuviințam. Sigur că era.
Mi-am imaginat că aș fi deschis ușa de la „Cosmos” și le-aș
fi mulțumit că o angajaseră pe mama. Le-aș fi spus că lucrase acolo acum mai bine de treizeci de ani. Că mersesem acolo de câteva ori cu bunica și că atunci când o vedeam pe mama muncind din greu aproape plângeam. Le-aș fi mulțumit că-mi făceau un hamburger pe care aproape că nu puteam să-l mănânc de emoție, dar îl mâncam până la urmă. Era delicios.
Dar n-aveam cum să fac asta. Am luat o înghițitură de apă, m-am uitat o clipă la ușa restaurantului și m-am dus la o bancă unde era un pic de umbră să mănânc onigiri.
