— Hai, vino.
— Mulțumesc, am zis. Dar cred că în seara asta am nevoie să fiu singură.
După ce am închis, o vreme m-am uitat pe fereastră. Am făcut ceva de mâncare, dar pe la jumătate mi s-a făcut greață.
Am făcut un duș și m-am dus direct la culcare, cu capul înfășurat în prosop.
De-abia începuse să se întunece. Lumina zilei se înmuia treptat, până ce camera mea s-a umplut de amurgul de vară
albăstrui. Asta m-a făcut să mă întreb de unde vine albastrul.
Am închis ochii și am văzut-o pe Sengawa. În fiecare scenă
pe care mi-o imaginam, zâmbea. Oare de ce? Că doar nu râdeam tot timpul. De cele mai multe ori arăta atât de serioasă, vorbind despre muncă și părerea ei despre roman; dar acum nu-mi aminteam decât momentele în care râdea. Ca atunci când, de Crăciun, a chicotit privind luminile atârnate peste tot în Omotesando. Îmi amintesc că am fost surprinsă
că poate să râdă așa. Sau când și-a făcut permanent. Când i-am spus că arată grozav, a râs ca și cum ar fi fost cu adevărat bucuroasă, chiar dacă un pic stânjenită. Presupun că am râs de câteva ori, mi-am zis, privind pe fereastră la albastrul serii.
Sengawa era moartă. Tot ce spusese Rika era adevărat. Şi acum trebuia să lămuresc niște lucruri, o știam. Din păcate, mintea mea nu era în starea potrivită pentru asta. Ca și cum aș fi fost paralizată de la gât în sus, blocând acele părți din mine care-mi creau emoțiile, toată tristețea și frământarea, ca și cum n-aș fi fost decât un cadavru viu. Dar acel cadavru simțea durere. Nu ca și cum aș fi fost lovită cu pumnii sau cu picioarele, ceva de genul ăsta. Ştiam că sunt în siguranță
acolo, pe salteaua mea, dar tot simțeam durere. Organele mi se dilataseră în cușca coastelor, umflate și îndopate cu sânge, împingând pe dinăuntru mușchii și grăsimea; părea că în orice clipă ar putea să-mi spargă pielea.
Am bâjbâit prin întuneric după telefon, dar când m-am
uitat la istoricul conversațiilor noastre nu mi-a venit să cred.
Părea că ne-am scris tot timpul, însă ea nu-mi trimisese decât șapte mesaje.
Toate erau blocuri de text concise, lungi de numai câteva rânduri. Apoi mi-a picat fisa. În sensul strict, noi nu lucraserăm de fapt împreună. Eram într-un regim de așteptare, chiar înainte să înceapă lucrul real, așa cum o arăta limpede natura deschisă a corespondenței noastre neoficiale.
Părea că ne văzuserăm tot timpul și că vorbiserăm despre un milion de lucruri, însă cum aș fi putut s-o dovedesc? Mi-am dat seama că n-aveam nici măcar o fotografie a ei. Şi scrisul ei? Îl văzusem pe plicurile și pachetele pe care mi le trimisese, dar nu le păstrasem și nu reținusem nici cea mai vagă imagine a scrisului ei. Mă văzusem cu ea mai mult decât cu aproape oricine altcineva. Fusese o prietenă bună – de fapt, singura mea prietenă. Şi totuși nu știam nimic despre ea. Nu mai rămăsese nimic. Dovezile dispăruseră.
Alerga în sus pe treptele scării din stația Midorigaoka, încercând să mă ajungă pe peron. Asta era ultima dată când o văzusem. În vreme ce se uita peste tot, încercând să mă
găsească, ochii ni s-au întâlnit o clipă, dar a trebuit să întorc privirea. De ce n-am încercat să iau legătura cu ea? Ştiam că
are dreptate și eu greșesc. Şi dacă aș fi lăsat-o să termine ce avea de spus, în loc să fug? Era devreme. Am fi putut merge pe jos până la stația următoare. Poate că atunci mi-ar fi spus că-i părea rău, recunoscând că iarăși băuse prea mult. Dacă
ne-am fi împăcat în seara aceea, poate că mi-ar fi dat de știre că era la spital. Am fi avut șansa să vorbim. Acest gând m-a deprimat cumplit. Dar, cine știe. Ar fi putut la fel de bine să
nu vrea să ia legătura cu mine. Ar fi putut crede că nu merit să cunosc adevărul, că nu sunt demnă de el. Poate că prietenia era unilaterală și eu nu însemnam nimic pentru ea. Poate că
nu eram decât unul dintre numeroșii scriitori cu care fusese silită să se împrietenească, asta făcând parte din munca ei.
Momentul acela în care m-a sunat seara târziu și am băut în barul de la subsol.
Sengawa era într-un hal fără hal. Era februarie, frig.
Aveam părul ud. Barul era întunecat, cu lumânări pâlpâind la
marginile încăperii. Am vorbit și am tot vorbit. Toaleta la fel de întunecată. M-a îmbrățișat. S-o fi rănit fără să știu? Ce voia de la mine? Avea ceva de spus? Sau asta era doar o fațadă? De fapt, era supărată pe mine? Supărată că nu eram în stare să
scriu. Nu putusem termina romanul la timp. N-a apucat să-l citească. Poate că renunțase la mine și doar se prefăcea. Dar, indiferent dacă a fost sau nu sinceră, Sengawa a fost singura care m-a încurajat, care a văzut potențial în scrisul meu. Ea a fost singura. Cu aproape trei ani în urmă, într-o zi de vară la fel de fierbinte ca asta, își făcuse timp din ziua ei plină ca să
se vadă cu mine. Să vorbim. Asta fusese cu trei ani în urmă.
Dar în trei ani nu izbutisem să-i dau în schimb nimic substanțial. Dispăruse înainte să am șansa de a-i auzi părerile.
Am stat trează până târziu, cugetând la aceste întrebări.
Valuri de regret, nostalgie, singurătate și din nou regret au trecut peste mine. Părea că n-o să mai adorm niciodată.
Trupul îmi era îngreunat și capul nu mi se limpezise deloc, dar cu cât stăteam mai mult trează, cu atât mă simțeam mai vioaie. Era ca și cum arterele și nervii care-mi legau creierul de ochi se umflaseră în mod nefiresc. Când m-am sculat să mă
duc la baie, n-am putut să alung impresia că cineva stătea de cealaltă parte a ușii apartamentului. Mi-am zis că, dacă o deschideam destul de repede, aveam s-o găsesc pe Sengawa.
Chiar am încercat o dată, dar, evident, nu era acolo.
Culcată cu ochii larg deschiși în întunericul dormitorului meu, au fost momente în care lucrurile pe care știam că mi le închipui păreau reale, ca și cum chiar le-aș putea vedea. Se poate să fi ațipit, dar eram conștientă că scena stranie din jurul meu nu era un vis, ci un soi de amintire. Eram în ceea ce părea să fie un restaurant cu tavanul înalt, cu mesele mari și rotunde acoperite cu fețe de masă albe. Nimic de mâncat sau de băut. Sengawa ședea lângă mine. M-am răsucit spre ea, simțindu-mă în același timp înlăcrimată și furioasă, și am întrebat-o de ce a trebuit să moară așa, fără să-și ia rămas bun. Râzând neliniștită, mi-a spus: „Prea târziu, Natsuko” și m-a privit cu îngrijorare. Rika ședea în fața noastră, vărsând șiroaie de lacrimi. Cine știe de ce, Sengawa n-o vedea. Cu toate că Rika era la masa noastră, se ținea deoparte, plângând
nebunește. De o parte a ei era Yuriko, ținând-o pe Kura, iar de cealaltă parte era Rie, ridicând foarfeca argintie. Tăind ceva dintr-o coală de un alb strălucitor. Un model cu flori. Rika nu și-a dat seama că era acolo cineva, însă Yuriko a bătut-o ușurel pe spate ca s-o consoleze.
— Ce păcat.
Yuriko nu se adresase cuiva anume, era ca și cum ar fi vorbit pentru sine.
— Poate că da, a spus Sengawa zâmbind. Cel puțin nu mai e durere.
Rika a cuprins-o cu brațul pe Yuriko, care o ținea în continuare pe Kura, și și-a săltat umerii plângând, fără să dea semne că va înceta.
