Ba chiar m-am simțit ușurat. Ce a fost greu pentru mine…
Vocea i-a coborât până la o șoaptă: A fost că nu te-am văzut atâta timp. Asta a fost ceea ce m-a durut cu adevărat.
Mi-am apăsat telefonul pe ureche.
— Ştiu că s-ar putea să sune cu totul nepotrivit, a zis, dar așa simt nu de azi, de ieri.
Am tras adânc aer în piept, l-am ținut acolo și am închis ochii. Şi apoi am eliberat totul.
Ceea ce spusese Aizawa era ca un vis. Întocmai ca un vis, mi-am spus. Numai că mă făcea să mă simt cumplit de deprimată. Mi-am repetat de câteva ori vorbele lui și am scuturat din cap. Mă deprima și mai tare. Ce-ar fi fost dacă…
ce-ar fi fost dacă l-aș fi cunoscut cu ani în urmă, când eram mai tânără? De ce nu ne putuserăm întâlni atunci?
Gândul mi-a sfâșiat inima. Dacă ne-am fi putut cunoaște atunci! Dar când, mai exact? Când ar fi fost momentul potrivit? Cu câți ani în urmă? Zece? Dacă ne-am fi întâlnit înainte chiar să-l cunosc pe Naruse? Oare lucrurile ar fi mers mai bine? Greu de spus. Nu știam decât că îmi doream să ne fi putut cunoaște înainte să ajung așa. Asta era sigur. Dar acum nu mai puteam face nimic în privința asta.
— Parcul Komazawa era foarte frumos, nu? am zis. A fost în 23 aprilie. Era o zi de aprilie perfectă. Caldă și răcorită de o adiere. Simțeam că aș putea să merg la nesfârșit, așa o zi era.
Pentru mine. Mă înecam. Am respirat adânc înainte de a urma: Cred că m-am îndrăgostit de tine de îndată ce am citit cuvintele tale.
— Cuvintele mele? s-a mirat el.
— De când îți căutai tatăl. „Bărbatul pe care îl caut este, probabil, destul de înalt, cu pleoape simple. Probabil bun alergător. Dacă ceva din toate astea sună cunoscut… Încercând să rămân conștientă de felul în care respiram, am adăugat: Cine știe de ce, n-am putut să uit ce ai spus. Nu că
aș putea pretinde că înțeleg ce simți, dar acele cuvinte îmi tot reveneau, cuvintele unei persoane care nu are decât trei indicii ca să afle jumătate din povestea sa. Asta era înainte să te cunosc. Tot vedeam pe cineva în capul meu, în acel loc nesfârșit, fără nimeni în jur. N-am putut să te uit, dar încă nu te întâlnisem.
Ceva m-a oprit, însă Aizawa aștepta răbdător.
— Astea sunt doar sentimente, am murmurat. Nu se leagă
în realitate de nimic. Ceea ce ai spus adineauri a fost ca un vis, dar chiar dacă vrei să mă vezi, dacă vrei să fii cu mine, nu pot face nimic ca visul să devină realitate.
— Ce vrei să spui?
— N-am dreptul să fiu o parte a vieții tale în felul acela. Nu pot să fac niște lucruri normale. Nu pot s-o fac, am spus clătinând din cap.
Aizawa a dat să spună ceva, însă i-am tăiat vorba:
— La fel și cu copiii. Dar mă ambalez prostește. Mă las dusă de val, ca și cum poate că aș fi în stare s-o fac. Am fost pur și simplu toantă. Probabil am știut tot timpul că sunt toantă. Dar mi-am îngăduit să cred că poate nu trebuie să fiu singură, că poate voi reuși să am acest lucru în viața mea, acest lucru special.
— Natsuko.
— Adevărul este că a fost întotdeauna un vis, am spus mușcându-mi buza. Nu se putea materializa niciodată în cazul meu. Şi ca să mă trezesc, ca să mă trezesc de-a binelea, cred că de aceea am ținut să te cunosc.
— Natsuko…
— Asta e, am zis, cu vocea ieșind din cea mai profundă
parte a mea. Am terminat.
După ce am închis, am stat o oră privind țintă petele de pe tavan. Lumina aspră a verii se unduia prin perdele. Locuința mea era plină de tăcere.
Când m-am ridicat în fine, era ca și cum aș fi lipsit din propriul meu trup. Sau poate ca și cum aș fi fost în trupul altcuiva. M-am târât până la baie și am făcut un duș fierbinte.
Mi-am udat părul și am pus pe el căușul palmei umplut cu șampon, dar, chiar și după mai multe încercări, acumularea de transpirație și murdărie împiedica apariția spumei. În oglindă păream împuținată. Şoldurile îmi erau mai osoase, mi se vedeau un pic coastele. Petele și alunițele ieșeau în evidență.
A trecut mult până să mi se usuce părul. Nu voia să se usuce. În cameră, m-am lăsat pe spate pe fotoliul-puf și m-am uitat la tavan, clipind de mai multe ori, apoi m-am uitat în jur.
Tapetul alb. Biblioteca, iar la dreapta ei biroul și ecranul întunecat al computerului, de care nu mă atinsesem de zile întregi. O cană cu băutură energizantă așezată pe salteaua mea strânsă. Erau șervețele folosite și prosoape pline de transpirație. Haine murdare făcute ghemotoc la picioarele mele. Mi-am pus palmele pe abdomen și am închis ochii. Pielea era rece sub mâini, fără febră. Nimic din chestiile astea n-avea importanță.
M-am ridicat și m-am dus la birou. M-am așezat pe scaun, am pus stiloul în penar, apoi m-am uitat în sertar. Un bloc de corespondență. Carnetul de cecuri. Clame. Foarfeca pe care mi-a dat-o Rie, cu crinul pe mâner. Pe fundul sertarului am găsit un carnet și am aruncat o privire în el. Era poezia pe care o scrisesem acum o veșnicie – cu foarte mult timp înainte –
când eram beată. După ce m-am uitat o vreme la ea, am rupt-o din carnet, am îndoit-o în două, apoi în patru, apoi în opt.
Când a ajuns prea mică să mai poată fi îndoită, am îndesat-o în coșul de gunoi.
16. MISTUIRE
În a treia zi din august am aflat că Sengawa a murit.
Citeam în cameră când m-a sunat Rika, pe la ora două.
— Cum adică? am întrebat-o. Cum?
Rika a spus că tocmai auzise și ea. Prin minte mi-a trecut rapid cuvântul „sinucidere”, urmat îndeaproape de „accident de mașină”.
Rika mi-a explicat înainte să apuc să întreb.
— A murit la spital. Nici măcar nu știam că e acolo…
