— Poate că sora ta n-a spus nimic…
— Poate. Dar se apropie ziua lui Midoriko. I-am spus că
mă duc acolo cu această ocazie, prima dată după multă vreme.
O să mâncăm în oraș, doar noi trei. Midoriko e tare entuziasmată de asta, așa că sper să pot merge.
— Când e ziua ei?
— Pe 31 august.
— Zău? Şi a mea.
— Nu mă-nnebuni, am izbucnit. Ești născut pe 31 august?
— Da. Ultima zi a vacanței de vară. Păi, presupun că e la fel pentru nepoata ta, chiar dacă ne-am născut la atâția ani distanță.
— Măi, să fie, am spus râzând.
S-a lăsat iarăși tăcerea. Mi-am amintit că la un moment dat mă oprisem la poștă, pe drum de la băcănie, ca să cumpăr câteva timbre comemorative. Nu că aș fi colecționat timbre sau aș fi avut cui să-i trimit o scrisoare. Uneori îmi plăcea să văd ce au, doar atât. Asta i-a stârnit interesul lui Aizawa.
— E pe acolo un oficiu poștal?
— Da, am zis. Unul mic, în diagonală față de parcarea pentru biciclete. Au niște timbre grozave. Ar trebui să le vezi data viitoare.
— Păi, sunt sigur că le au și la oficiul de lângă mine. Nu cred că ajung curând în Sangenjaya.
— Ce vrei să spui? Nu eram sigură că aveam dreptul să
întreb ceea ce am întrebat apoi, dar am făcut-o, oricum: Yuriko nu mai locuiește pe aici?
— Nu ne-am mai văzut de o vreme. Cel puțin două luni.
Vocea îi era un pic mai coborâtă decât înainte. Cum n-am putut să răspund în nici un fel, mi-am ținut gura.
Mă întrebam dacă faptul că o urmărisem pe Yuriko provocase despărțirea lor, însă Aizawa tocmai spusese că
trecuseră două luni. Nu erau decât două săptămâni de când o întâlnisem întâmplător pe Yuriko. Am înțeles că lucrurile n-aveau legătură directă, dar vestea tot mi-a scăzut buna dispoziție.
— N-ai mai văzut-o nici măcar la „Copiii Donatorilor”? l-am întrebat.
— De fapt, nu m-am mai dus pe acolo.
— S-a întâmplat ceva?
— Ultima dată când ne-am văzut noi a fost la sfârșitul lui aprilie, a spus el foarte încet. Îți amintești ce cald era? Combi-nația perfectă între cele mai bune părți din vară și primăvară.
Era minunat. Mai fusesem în Parcul Komazawa, dar când am mers împreună părea că văd totul pentru prima oară. Natură
peste tot în jur, mi-am mișcat brațele, picioarele, mi-am umplut plămânii cu aer, a fost pentru mine o zi de neuitat.
Însă imediat după aceea n-am mai reușit să dau de tine. La început mi-am zis că probabil munca te ține ocupată. Nu voiam să te deranjez. Așa că am hotărât să te las în pace, dar ți-am trimis câteva mesaje și câteva e-mailuri la care nu mi-ai răspuns.
— Mda.
— Mi-am imaginat că poate te-am jignit. M-am gândit că
poate am zis sau am făcut ceva. Mi-am stors creierii, dar nu mi-a venit în minte nimic. Mi-am spus că, dacă te-ai săturat să mă vezi și să vorbești cu mine, dacă sentimentele tale s-au schimbat… nu puteam face nimic. Cam pe atunci am avut ultima noastră întrunire din aprilie. În ziua aceea au fost niște divergențe de opinii. Nimic important, doar ceva despre direcția pe care o lua grupul. Şi totuși, acea întrunire mi-a dat ocazia să cuget. Presupun că nu mă gândisem prea mult la asta înainte, dar de vreun an de zile erau câteva lucruri care nu-mi dădeau pace. În capul meu, aceste lucruri diferite au început să se lege între ele. Discuția pe care am avut-o la acea întrunire a arătat direct spre ceea ce mă împovăra.
— Grupul te împovăra?
— Nu chiar, a zis. Avea de-a face mai mult cu mine decât cu ei. Ceea ce fac ei este semnificativ, desigur. A fost salvator pentru mine să știu că mai există și alții în situația mea. Asta a contat enorm.
— Înțeleg.
— Dar la un moment dat am ajuns să fiu confuz, a spus Aizawa. Simțeam că am nevoie de spațiul meu, așa că am hotărât să mă distanțez un pic. Toți cei din grup sunt grozavi.
Sunt cu toții oameni cumsecade. Totuși, aveam nevoie de spațiu și de timp ca să mă gândesc la propriile mele nevoi, separat de grup. Terminasem cu asta. Trebuia să mă desprind
de-a binelea. Prin urmare, la acea întrunire din aprilie am spus că intenționam să iau o pauză.
— Şi cum a reacționat Yuriko?
— N-a spus decât: „Tu hotărăști”. Nimic altceva. M-am simțit groaznic din pricina asta. N-aveam impresia că făcusem ceva rău, și toți mi-au dat binecuvântarea lor. Şi totuși vinovăția creștea în mine, mai ales când mă gândeam la Yuriko.
Am auzit răsuflarea lui Aizawa în telefon. După câteva clipe de tăcere a reluat:
— Dar nu mi-a fost greu să n-o văd, să nu vorbesc cu ea.
