Toți cred că bebelușii sunt adorabili. Vor să încerce să fie părinți. Vor să vadă ce vor deveni copiii lor. Femeile vor să-și folosească pe deplin trupul. Vor ca genele partenerului să
trăiască mai departe. Sau poate că se simt singure și vor pe cineva care să aibă grijă de ele când îmbătrânesc. Oricare ar fi motivul, e la fel. Pricepi ce vreau să zic? E întotdeauna vorba despre ele. Nu se gândesc decât la ele. Nu se gândesc niciodată
la bietul copil care se naște. Pe toți îi doare-n cot de ce-o să
simtă acel copil. Nu-i sminteală? După ce s-a născut copilul, majoritatea părinților vor face orice ca să-l ferească de suferințele fizice sau psihice. Dar iat-o, singura cale de a-l feri de orice fel de durere. Nu-l aduce pe lume.
— Dar…, am îngăimat. Dar cum poți să știi? Dacă nu mergi până la capăt.
— Așa-i. Cum poți să știi? E un pariu, un joc de noroc –
dar cine câștigă, cine pierde?
— Stai un pic, ce anume e un pariu?
— Întreaga situație, mi-a spus Yuriko. Pariezi că acel copil pe care-l zămislești va fi cel puțin la fel de fericit ca tine, cel puțin la fel de norocos ca tine, sau măcar va putea spune că e fericit că s-a născut. Toți spun că viața e și bună, și rea, dar majoritatea cred că e în cea mai mare parte bună. De aceea merg prin ea până la capăt. Şansele sunt mari. Sigur, fiecare moare la un moment dat, dar viața are sens, până și suferința fizică și psihică are sens, și e atât de multă bucurie! În mintea ta nu-i nici o umbră de îndoială că și copilul tău o să vadă așa lucrurile, întocmai ca tine. Nimeni nu crede că a tras lozul necâștigător. Toți sunt convinși că totul o să fie bine. Dar asta nu-i decât ceea ce oamenii vor să creadă. Pentru propriul lor folos. Partea cu adevărat groaznică este că nu se cuvine să
pariezi. Miza e viața altei persoane. Nu a ta.
Yuriko și-a apăsat palma stângă pe obraz și a stat așa o vreme. Noaptea era plină de o culoare subtilă, nici cenușiu, nici negru. Adierea aducea mirosul ploii. O mașină venea pe stradă, prea departe ca să-ți dai seama ce fel de persoană era înăuntru. Farurile de un galben șters au trecut de la dreapta la stânga, apoi au dispărut.
— Există copii care s-au născut într-o lume de durere și mor înainte de a fi aflat altceva, fără nici o șansă să vadă ce fel de loc este lumea, a continuat Yuriko. Lipsiți de putința de a vorbi în numele lor, sunt scufundați în cea mai dureroasă
existență, care apoi li se ia. Viața e durere. Aizawa ți-a vorbit vreodată despre salonul copiilor?
— Nu.
— Părinții vor să-și audă copiii spunând: „Sunt fericit că
m-am născut”, ceea ce le-ar întări credințele. De aceea părinții și doctorii creează mereu noi vieți, cu toate că nu le-a cerut-o nimeni. Și în acest proces, trupușoarele sunt uneori tăiate, cusute la loc, conectate la tuburi și mașinării sau golite de sânge. O mulțime mor într-o durere copleșitoare. Când se întâmplă asta, toată lumea îi căinează pe părinți. Nu există
durere mai mare ca asta. Părinții sunt dărâmați și plâng, fac tot ce pot ca să-și înfrângă jalea și îi mulțumesc copilului. Sunt recunoscători că au avut șansa să-l cunoască. Sunt cu
adevărat recunoscători și pentru că acel copil s-a născut. Dar ce-i asta? Cui anume îi mulțumesc? Copilului, care n-a cunoscut nimic din viață în afară de durerea chinuitoare? Ce le dă dreptul să aibă copii, când aceștia ar putea ajunge să-și petreacă întreaga viață într-o durere cumplită, gândindu-se doar la moarte în fiecare clipă a fiecărei zile? Cum ar putea fi în ordine chestia asta? Ce îi face atât de siguri că lucrurile n-o vor lua niciodată în această direcție? Atât de siguri că nu vor pierde pariul? Sunt toți așa de proști? Spune-mi – ce riscă, de fapt, părinții? Ce riscă ei?
Tăceam.
— Uite un fel de a vedea lucrurile, a zis Yuriko după o pauză. Închipuie-ți că ești la marginea unui păduri chiar înainte de ivirea zorilor. Nu e nimeni în preajmă, ești doar tu.
Încă e întuneric și habar n-ai ce cauți acolo. Cine știe de ce, te hotărăști să intri în pădure. După ce mergi o vreme, ajungi la o căsuță. Deschizi încetișor ușa. Înăuntru găsești zece copii adormiți.
Am îndemnat-o printr-un semn să continue.
— Toți copiii dorm adânc. Acum, în acest moment, în această căsuță, nu există nici bucurie, nici durere, nici fericire, nici tristețe. Nu există nimic, deoarece toți copiii dorm. Așadar, ce faci? Îi trezești, sau îi lași să doarmă? Alegerea îți aparține.
Dacă îi trezești, nouă din zece se vor bucura că ai făcut-o. Îți vor zâmbi și-ți vor mulțumi. Dar unul nu o va face. Ştii asta înainte să-i trezești. Ştii că acel copil nu va simți decât durere, din clipa în care deschide ochii până ce moare, în cele din urmă. Fiecare secundă din viața acelui copil va fi mai cumplită
decât moartea însăși. Ştii asta dinainte. Nu știi cărui copil anume, dar știi că o să i se întâmple unuia dintre ei. Yuriko și-a încleștat palmele în poală și a clipit o dată, încet. Dacă
aduci în lume o nouă viață, exact asta faci. Îl trezești pe unul dintre acești copii. Ştii de ce crezi că e în ordine să faci asta?
Pentru că n-are nimic de-a face cu tine.
— Nimic de-a face cu mine?
— Pentru că nu ești unul dintre copiii din acea căsuță. De aceea poți s-o faci. Pentru că oricare ar fi copilul, cel care trăiește și moare mistuit de durere, n-ai putea să fii tu acela.
N-am fost în stare să fac altceva decât să clipesc.
— Oamenii sunt gata să accepte durerea fizică și psihică a altora, oricât de mare ar fi, câtă vreme îi ajută să continue să
creadă ceea ce vor ei să creadă. Iubirea sau sensul nu contează. Vocea îi scăzuse atât de mult, încât abia o auzeam.
Îți dai seama ce faci?
Aerul devenise apăsător, făcând și mai lipicioasă
transpirația care-mi acoperea corpul. Probabil că stomacul meu își făcea de cap, deoarece nu pusesem în gură nimic solid toată ziua, dar nu-mi era foame. Doar un pic de bolboroseală
în piept. Mi-am atins nasul. Pielea era unsuroasă. Destul de unsuroasă ca să-mi facă degetul să alunece.
— Nimeni n-ar trebui să facă asta, aproape că a șoptit Yuriko. Nimeni.
A început să picure, dar așa de încet, că nu vedeai decât dacă mijeai ochii spre lumini. De fapt, mai degrabă ca o ceață
ușoară. O vreme n-am făcut altceva decât să stăm acolo, așezate la capetele băncii. Yuriko părea fie pierdută în gânduri, fie concentrată pe lucirea goală a pavajului. Tunetul se stingea în depărtare.
Când iunie s-a preschimbat în iulie am făcut febră mare.
