În prima noapte, temperatura mea s-a apropiat de 39,4
grade, apoi a stat două zile întregi în jurul lui 38,8. Am mai zăcut trei zile până să scadă.
De mult nu mai avusesem așa febră, care nici măcar nu dăduse semne prevestitoare. Apoi a fost ca și cum mi s-ar fi despicat țeasta. Ceva mă ronțăia pe dinăuntru. Durerea era atât de mare, că nu puteam nici măcar să șed pe scaun. Îmi fulgera prin încheieturile mâinilor și prin glezne. Când mi-am luat iar temperatura, în cele din urmă, termometrul arăta 37,7.
Soarele de vară orbitor se revărsa pe ferestre. Am ieșit din casă. Căldura era atât de intensă, încât o simțeam umplându-mi plămânii, dar în drum spre minimarket mi-am dat seama că tremuram. Am cumpărat câteva pachete de concentrat pentru băuturi energizante și comprese cu gel, apoi m-am dus la drogherie să iau niște sucuri cu vitamine. Când
m-am întors acasă mă simțeam și mai rău. Mi-am pus pijamaua de flanelă și m-am vârât sub pilotă.
Prima zi parcă nu se mai sfârșea. Sub imperiul febrei, simțul timpului se accelera și încetinea, începând pe alocuri chiar să se destrame. În mai multe rânduri n-am mai știut când m-a pocnit febra, sau măcar cine eram sau când se întâmplau toate astea. Părea că ar trebui să mă duc la urgență, dar până la urmă am stat în pat până ce mi-a trecut. Nici măcar n-am luat vreun medicament. Am citit undeva că o febră nu e altceva decât modalitatea organismului de a lupta cu un virus, așa încât dacă o scazi cu medicamente singurul rezultat este că o să dureze mai mult. Am amestecat toate prafurile de băuturi energizante ca să beau câte un pic de câte ori mă trezeam, după care mă duceam clătinându-mă până la baie, îmi puneam lenjerie și haine curate și mă întorceam în pat, până mă trezeam din nou.
Când febra a început să scadă în fine mi-am luat de pe birou telefonul mobil. Nu mă gândisem să-l încarc, așa că
bateria era la 13%. Mi-am verificat căsuța de e-mail. Doar reclame și alte prostii. Nimic de la Rika sau Sengawa, Makiko sau Midoriko, și cu siguranță nimic de la Aizawa.
Nu că lumea s-ar fi schimbat cât am zăcut eu cu febră, sigur că nu. Şi totuși, chiar dacă nu se schimbase nimic, gândul că nimeni din lume n-a știut că mi-a fost foarte rău timp de aproape o săptămână m-a făcut să mă simt de pe altă
planetă. Am încercat să cuget la asta cât de bine am putut cu creierul meu epuizat, dar n-am reușit să pun rotițele în mișcare. Apoi mi-a venit în minte ceva cu adevărat ciudat.
Chiar avusesem febră o săptămână întreagă? A fost doar un gând trecător. Sigur că avusesem febră. Stătusem în pat zile în șir. Erau pachete cu concentrat de băuturi energizante pe tot blatul din bucătărie. În colțul camerei erau ghemotoace de pijamale transpirate. Dacă m-aș fi urcat pe cântar, aș fi descoperit probabil că slăbisem un kilogram, iar dacă aș fi avut curajul să mă uit în oglindă pariez că aș fi văzut un chip tras la față. Şi totuși. Rămânea faptul că nimeni nu era la curent cu boala mea. Nu că m-ar fi contrazis cineva dacă i-aș fi spus.
Ar fi luat de bună afirmația. Dar nimeni de pe pământ n-ar fi
știut sigur.
Îmi rămăsese o senzație de pustiire, mă simțeam ca o fată
lăsată la un colț de stradă într-un oraș gol, necunoscut.
Soarele portocaliu urmează să se scufunde în beznă, în vreme ce umbrele tot mai lungi înaintează șovăielnic spre ea, de parcă
ar avea ceva de spus. Copleșită de o teroare indescriptibilă, vedem streșinile întunecate ale caselor, cenușiul mohorât al gardurilor și refuzul rece al ferestrelor. Oare stătusem eu însămi la colțul acela? Sau era doar imaginația mea? În momentul acela era greu de spus.
În vreme ce eram doborâtă de febră îmi tot venea în minte Yuriko.
Sosea pe un val de amintiri sau prin fragmentul scânteind cețos al unei scene, întotdeauna în rochia neagră pe care o purtase în seara aceea, privindu-și degetele subțiri încrucișate în poală. Şi, la fel ca în seara aceea, nu puteam să spun nimic.
Nu pentru că n-aș fi putut să găsesc riposta corectă – ci pentru că-i înțelesesem mesajul. Pentru că în adâncul sufletului meu îi dădeam dreptate.
Pe când mă suceam și mă răsuceam, de o mulțime de ori am simțit că ar fi trebuit să-i spun asta. Dar cum s-o fac?
Umeri înguști, brațe subțiri și albe. Rotulele care se atingeau între ele. Ea însăși era ca un copil. Vederea ei mă convingea că
aș fi făcut o mare greșeală dacă aș fi rostit ceea ce gândeam sau simțeam. Aș fi putut să-i spun doar că înțelegeam. Însă
acele vorbe ar fi însemnat oare ceva pentru ea? Privind în bezna parcului, Yuriko și-a apăsat obrazul cu mâna sa mică.
Dar nu, mi-am zis. Nu era deloc asta. Mă înșelasem. Nu era ca un copilaș. Era un copilaș. Acea Yuriko care auzea ușa închizându-se în spatele cetei de umbre și apoi zăngănitul înghețat al zăvorului, care vedea pe geamul din spate al mașinii norii care pluteau sus pe cer și își schimbau forma sub ochii ei, era încă un copil.
Putea să-i audă pe ceilalți copii jucându-se, chiar să-i vadă, la mare depărtare. Cum era posibil să trăiască în aceeași lume? Dacă iarba care acoperea malul râului ar fi putut să
vorbească, ce-ar fi spus? Crescând toată viața în același loc.
Înțepenită acolo. Şi ea? Ce avea ea de spus? Privind în depăr-
tare, Yuriko și-a amintit momentul în care a fost despărțită de mama sa pe pajiște. Mirosul ierbii era aproape înăbușitor.
Lăsându-se pe vine, ca să vadă mai bine toate plantele cu flori strălucitoare, le-a suflat în frunze și le-a întrebat: „Ce ne face să fim atât de deosebite, eh? E dureros să fiți voi? E dureros să fiu eu? Oricum, ce înseamnă să doară?” Înghesuindu-se în adierea înmiresmată, noii ei prieteni nu i-au răspuns. A venit noaptea, iar acum cărarea din pădure era mai întunecată
decât câmpul. Întinzând mânuța spre mine, Yuriko m-a condus în adâncul pădurii. N-a trecut mult și am ajuns la o căsuță. Yuriko și-a lipit fața de geam ca să se uite înăuntru.
S-a răsucit, arătând extrem de ușurată, și mi-a făcut semn să
vin, ducând un deget la buze și clătinând ușurel din cap. În casă erau niște copii care dormeau. Cu ochii închiși, cufundați în somn. Nu mai e durere, a zâmbit ea. Aici nu mai e fericire sau tristețe. Nu mai sunt despărțiri. Apoi a dat drumul mâinii mele, a deschis ușa mică și s-a strecurat înăuntru. Lungită
printre copiii adormiți, a închis și ea ochii. Fără chin. Fără
durere. La început, picioarele ei răsăreau de sub pătură, însă
le-am văzut micșorându-se. Plasa somnului din jurul copiilor se îngroșa cu fiecare respirație. Un întuneric cald și umed îi înfășura. Fără durere și fără chin. Nimic – dar apoi s-a auzit pe neașteptate un ciocănit în ușă. Cineva bătea ritmic.
Ciocănitul trufaș a zguduit casa, reverberând prin copaci kilometri întregi, până ce s-a auzit în întreaga pădure. La fel cum bați un țăruș de lemn între intervale de tăcere, această
persoană bubuia în ușă cu o hotărâre evidentă. Nu bătea decât la ușa subțire a unei căsuțe – dar suna destul de tare încât să
zguduie toată fundația, ca un clopot care bate aceeași oră în întreaga lume. Pleoapele îmi tremurau. Am strigat să înceteze, dar vocea mea n-avea sunet. Oprește-te. Te rog. Nu mai bate.
Nu-i trezi – dar într-o clipă mi-am simțit pieptul înălțându-se și mi-am dat seama că adormisem. Am clipit, și sus, pe tavan, am văzut același cerc de lumină cu care mă trezeam în fiecare zi. Era lumină afară, dar n-aș fi putut spune cât era ceasul.
