Mi-am dat seama că telefonul zumzăia. Când m-am uitat la ecran, am văzut că era Aizawa.
— Alo? am zis.
— Natsuko?
Cu telefonul în mână, auzeam vocea lui Aizawa rostindu-mi numele, dar nu reușeam să pricep de ce puteam s-o aud. Era ca și cum spațiul dintre țeasta a mea și creier ar fi fost umplut cu o substanță cleioasă, scoțându-mă din funcți-une pentru viitorul previzibil. Am respirat lent, clipind de câteva ori; durerea îmi zvâcnea în spatele ochiului drept.
— Am avut febră, am zis. Aproape toată săptămâna.
— Acum te simți mai bine? m-a întrebat Aizawa cu o îngrijorare sinceră.
— Da, cred că s-a terminat. Dormeam doar. Hei, cât e ceasul?
— Te-am trezit? Îmi pare rău. E zece fără un sfert. Culcă-te la loc. Vorbim mai târziu. Cum n-am scos decât o mormăială
nedeslușită, m-a întrebat: Ai fost la spital?
— Cred că mă descurc. Inima încă îmi bubuia în piept, însă mâinile și picioarele păreai să-mi aparțină iarăși, lucru pe care nu-l mai simțisem în ultimul timp. Sunt îndopată cu electroliți, i-am spus.
Aizawa mi-a pus câteva întrebări, dar nu reușeam cu adevărat să le pricep miezul. Înainte să pot reflecta la asta, vocea lui Aizawa – vocea lui – mi-a umplut urechile și capul.
Mi se părea că n-o mai auzisem de un car de ani. Această
revelație s-a târât peste pielea capului meu, stârnindu-mi furnicături. Nu ne mai văzuserăm de când cireșii… dar asta fusese în primăvară, iar acum era vară. Îmi trimisese e-mailuri și SMS-uri – dar îmi pierdusem treptat capacitatea să-i răspund.
— Acum sunt bine, cred. Trebuia doar să dorm.
— Dacă nu te simți bine ar trebui să vezi pe cineva, să fii consultată, mi-a spus, după care s-a lăsat un moment de tăcere. Să te las acum?
— Nu, am zis. Oricum trebuia să mă scol. Se pare că mi-a trecut febra.
— Ai mâncat ceva?
— Mai înainte n-am fost în stare, dar pariez că acum aș
putea.
— Păi, în cazul ăsta dă-mi adresa ta. O să iau orice ai
nevoie. Le las la ușă, a zis Aizawa, dar a adăugat repede: Numai dacă vrei. Aș face-o cu plăcere. Sau pot să vin să ne întâlnim la stație.
— Mulțumesc.
— Hei, vocea îți sună mai bine.
Numai că el era cel care părea ușurat.
După aceea am vorbit despre ce am mai făcut fiecare.
Judecând după vocea lui, nu părea să știe că o văzusem pe Yuriko în seara aceea, cu vreo două săptămâni în urmă.
Aizawa lucrase fără răgaz, practic nu-și luase nici o pauză.
Mi-a povestit filmul pe care s-a dus să-l vadă într-o seară, târziu. N-a pomenit-o deloc pe Yuriko și eu n-am întrebat de ea.
A zis că-mi recitise cartea de câteva ori și că de fiecare dată
mai descoperise ceva, adăugând la lista lucrurilor care-i plăceau în ea. Am perceput în vocea lui o undă de pasiune care mi-a dat de înțeles că era sincer. Întâi am simțit un pic de sfială
când l-am auzit înșirând toate acele laude despre cartea mea, dar curând a părut că vorbeam despre creația unei alte persoane. Era un sentiment stingher, dureros, ca și cum toate astea ar fi fost deja poveste veche – romanul pe care-l scrisesem, faptul că fusese publicat, faptul că eram o romancieră
care-și câștiga pâinea scriind, până și impresia că voiam să
scriu romane, în primul rând – astea erau lucruri care se întâmplaseră demult, altcuiva.
I-am spus că eu și Makiko ne certaserăm dintr-o pricină
absolut prostească, dar n-am intrat în amănunte. Nici măcar nu conta. Era o aiureală. Nimic pentru care să te cerți. Şi acum nu mai aveam nici o veste de la ea de aproape două luni.
— Pariez că e îngrijorată din cauza ta.
— Nu ne-am certat aproape niciodată, am zis. Așa că nu știe cum să îndrepte lucrurile.
— Îmi dau seama din felul în care vorbești despre ea că
sunteți foarte apropiate, a râs Aizawa. Ai vorbit cu nepoata ta?
— Nu comunicăm în mod regulat. Ne trimitem uneori SMS-uri, dar n-am vorbit cu ea despre asta.
