— Era bolnavă? Am observat că-mi tremura vocea. Vrei să
zici că era bolnavă?
— Încă n-am toate amănuntele, a zis. Tot ce știu este că la sfârșitul lui mai i s-a pus diagnosticul de cancer. Au internat-o pe loc.
— La sfârșitul lui mai? Când ne-am întâlnit la tine?
— Da, a spus Rika mohorâtă. Dar era deja în metastază.
— Poftim? La ce avea cancer? am întrebat, nevenindu-mi să cred. Vrei să zici că n-a știut până atunci?
— Așa se pare. Hei, Natsu, am un apel. Te sun mai târziu.
Când a închis, am rămas în picioare în mijlocul camerei.
Apoi m-am uitat la ecranul telefonului până s-a înnegrit iar.
Simțeam nevoia cumplită să sun pe cineva, dar n-aveam pe cine.
Am pus telefonul și portofelul în geantă, mi-am încălțat sandalele și am ieșit în pijama să rătăcesc prin cartier. În mai puțin de un minut subsuorile îmi erau ude, și pe spate mi se scurgeau stropi de sudoare. Niște firișoare de nori reduseseră
lumina soarelui la un nivel suportabil, însă căldura verii era deplină. Se lipea de fiecare centimetru de piele, ca atunci când îți pui pe față o basma udă. Mă simțeam dezgustătoare.
M-am oprit la un minimarket, m-am plimbat în sus și-n jos pe lângă toate rafturile, apoi am plecat. Am făcut asta de mai multe ori, în diferite magazine. Mă tot uitam la telefon, să mă
asigur că n-am ratat un apel de la Rika. Am cumpărat o sticlă
de apă de la un automat și am băut-o sub un copac. Apoi am
format numărul Sengawei, dar nici măcar n-a sunat, ci a trecut direct la căsuța vocală. Am hoinărit așa vreo oră, după
care m-am dus acasă.
Rika m-a sunat la șase și jumătate seara.
— Scuze că a durat atâta, a zis. Sunt o mulțime de informații contradictorii. Se pare că nimeni nu știe mare lucru. Aș
vrea să-ți pot spune totul, în ordine, dar nu știu nici eu precis cum s-a întâmplat. Sengawa a murit noaptea trecută, la miezul nopții. I-au cedat mai multe organe, din cauza cance-rului. În mai i-au spus că are cancer la plămâni. A stat o vreme în spital, dar apoi i-au dat drumul acasă. Acum vreo două
săptămâni au internat-o în alt spital, unde a murit.
— Nu înțeleg, am spus clătinând din cap. Când am văzut-o era bine. Îmi spui că avea cancer în ultima fază?
— Se pare că atunci când a aflat că are cancer n-a spus nimănui – în afară de câteva persoane de la serviciu. Așa că
acum vreo lună i-am trimis un e-mail, fără să am habar că e bolnavă. Mi-a răspuns ca de obicei. Cel puțin, n-am simțit nimic diferit.
— Nu mai mergea la serviciu de două luni.
— Păi, da. Am vorbit cu altă scriitoare cu care lucra. Mi-a spus că tocmai începuseră să revizuiască împreună șpalturile la începutul lui iunie. Apoi Sengawa a căutat-o și i-a zis: „Ştiu că e un moment tare prost, dar va trebui să te las în grija altcuiva o scurtă perioadă. Nu-i nimic grav, dar astmul meu își face de cap și trebuie să-mi iau un pic de timp liber”.
Scriitoarea n-a avut ce să comenteze. „Odihnește-te mult” și așa mai departe. Sengawa a zis: „Mulțumesc. Mă întorc la sfârșitul verii”. A rugat-o să nu vorbească despre asta. Nu voia să se apuce cineva să facă mare caz.
Mi-am acoperit fața cu mâinile și am expirat în palme.
— Tușea mereu, a continuat Rika. Îmi părea palidă. Îi tot spuneam să meargă la doctor. Dar ea o ținea morțiș că totul e în ordine, că merge regulat la control, chestii de-astea. Zicea că e palidă din cauză că e anemică și că ia medicamente pentru asta. Zicea că tusea e doar de la astm. Practic, mă trimitea la plimbare, asigurându-mă c-o să se simtă mai bine după ce face, în sfârșit, o pauză. Zicea că îmi fac prea multe griji. Dar
apoi, când s-a dus la raze, în plămânii ei erau niște bulgărași de zăpadă.
— Tușea tot timpul, am zis încet. Cine știe de ce, nu m-am gândit niciodată la asta. Întotdeauna pretindea că e stresul sau dădea vina pe astm.
— Da, a oftat Rika. După aceea s-a întins la creier, lăsând-o paralizată.
— Dar…
Nu știam ce să mai spun. O vreme am stat așa, ascultându-ne una alteia respirațiile. Am auzit-o pe Kura pe fundal spunând ceva și o femeie strigând-o. Probabil mama Rikăi.
— Tocmai am vorbit cu cea mai apropiată colegă a ei, a spus Rika. Nici ea nu știa că e cancer. Sengawa a ascuns asta și de ea. I-a spus că trebuia să se interneze pentru niște analize de rutină, nimic neobișnuit. Astm, anemie. Dar i-a spus că
n-avea de ce să-și facă griji. Trebuia doar să stea o vreme acasă, ca să-și revină. Sengawa a rugat-o și pe ea să nu spună
nimănui. Au ținut legătura cât n-a fost la serviciu. Ultima dată
au vorbit la jumătatea lui iulie. Zicea că nimic nu părea neobișnuit. A fost o discuție perfect normală.
— O să fie o ceremonie? am întrebat.
— Familia vrea să fie una restrânsă.
