— Doar rudele?
— Da. Se pare că nu vor primi pe nimeni fără invitație de la familie.
— Nu e ce-ar fi vrut Sengawa.
— Sunt de acord, a zis Rika. Dar a venit din senin. Tocmai voiau să încerce altceva, alt tratament. Apoi s-a întins la cap și la alte părți ale corpului. Se gândeau la radioterapie. În nici un caz Sengawa și familia ei nu se așteptau ca lucrurile să se schimbe așa de repede.
— Mda, am făcut.
— Natsu, când ai vorbit cu ea ultima dată?
— Ultima dată, am zis privind peretele, a fost acasă la tine.
A fost ultima dată când am văzut-o sau am vorbit cu ea.
— La fel și eu.
— Mergi la înmormântare?
— Nu cred. Se pare că nu se duc nici mulți colegi de
serviciu de care era mai apropiată. Cred că unii colegi de-ai ei vor organiza o ceremonie după ce se liniștesc lucrurile.
— Mda.
— Numai că… Rika suspina. Numai că nu-mi vine să cred.
— Ştiu.
— Chiar că a venit din senin. Nu-i genul de lucruri pe care Sengawa le-ar fi dorit.
— Mda.
— N-avea cum să fi scris un testament. Păi, doar nu plănuia să moară.
— Mda.
— A citit tot ce am scris noi, și întotdeauna avea ceva de spus.
— Mda.
— Dar n-a lăsat nimic pentru noi. Nici un cuvânt.
— Mda.
— E așa de neașteptat.
— Mda.
— Sunt sigură că nici ei nu i-a venit să creadă.
M-am gândit la Komi și la mama. Amândouă au știut că au cancer, dar n-au reușit să priceapă cât de grav era sau să
primească tratamentul de care aveau nevoie. Presupun că
nimeni nu s-a ostenit să le explice. Au murit înainte să-și dea seama. Culcate în salonul cel mare al spitalului nostru jalnic, trupuri împuținate conectate la perfuzii. Aici într-o zi, dispărute în ziua următoare. Îmi aminteam plăcile negre-albăstrui din afara clădirii, degetele de la picioare, reci, ițindu-se de sub cearșafuri.
— A fost prea afurisit de repede. Rika aproape că plângea.
Dacă aș fi scris o astfel de scenă într-o carte pe care o redacta ea, m-ar fi mâncat cu fulgi cu tot.
— Cu siguranță.
— Natsu, a zis. Ce-ar fi să vii încoace? Vino.
— La tine? am întrebat.
— Da, Kura e aici. Şi mama e aici. Ar trebui să vii. Putem mânca împreună, mi-a spus, acum plângând de-a binelea. E
și Kura aici. Putem să avem o cină grozavă.
— Mulțumesc, Rika.
Mi-am apăsat mâna dreaptă pe obraz.
— Nu-mi mulțumi. Doar cheamă un taxi și vino.
— Nu cred că pot.
