lovitură în toba mică mi-am amintit totul. Aveam impresia că
sunt singură într-o încăpere goală și privesc cum se înalță în aer o husă, dezvăluind mobilier și tablouri și vechi amintiri pe care crezusem că le-am pierdut pe vecie. Nimeni nu cânta partea principală, dar auzeam pe fundal un acompaniament slab de voci. Versurile își schimbau culoarea pe ecran. Am citit fiecare cuvânt.
Wouldn’t it be nice if we were older
Then we wouldn't have to wait so long…
You know it’s gonna make it that much betterWhen we can say goodnight and stay together.
Am privit cum cuvintele apăreau și dispăreau. Nu puteam nici măcar să clipesc. Mă simțeam cumplit de tristă. Gâtul îmi palpita. Mi-am pus palma pe piept. Ştiam că eu și Naruse eram încă în viață, bineînțeles, însă cei care eram odinioară, când îmi cânta, dispăruseră pentru totdeauna. Durea atât de tare, încât am crezut că o să-mi sară inima din piept. Mă durea să-mi amintesc de Naruse, adolescentul Naruse care nu mai era, și de ceea ce simțea pentru mine pe atunci. Ținuse cu adevărat la mine, chiar dacă eram o cauză pierdută, fără vreun viitor. „Ce bine ar fi să fim mai bătrâni. Am putea să ne spunem noapte bună și să rămânem împreună. Ce bine ar fi.
Ce bine ar fi” – dar asta fusese cu mult, mult timp înainte.
Acum eram la Tokyo, în Sangenjaya, singură-singurică.
Când am achitat nota de plată și am ieșit mirosea a ploaie.
Cerul de iunie era acoperit de nori, dar era greu de spus dacă
erau sau nu nori de ploaie. Aerul serii era cald și dens. La câteva secunde după ce am ajuns pe stradă am simțit cum transpirația mi se prelinge în jos pe gât și pe spinare. Mi-am pus geanta pe umăr și am traversat intersecția. Fiecare pas era o luptă.
Toate acele mașini mi-au amintit cum ședeam pe bordură
când eram mică, uitându-mă la trafic. Mama muncea tot timpul, pleca devreme și venea în fiecare seară stoarsă de puteri. Uneori simțeam că ar fi fost de folos dacă muream. Mă
uitam la mașinile care treceau, gândindu-mă că, dacă ar fi avut o gură mai puțin de hrănit, mama n-ar mai fi fost silită
să muncească atât de mult. Dar n-am putut s-o fac. Ce s-ar fi întâmplat dacă mă lovea o mașină și muream? Komi ar fi fost tristă. Şi mama ar fi fost tristă, dar poate că nu s-ar mai fi spetit așa. Dacă ar fi avut mai puține pe cap și ar fi avut o șansă să-și trăiască viața, poate că nu s-ar fi îmbolnăvit de cancer… Cine știe. E greu de spus. Dar acum, dar acum – am reușit să trec prin intersecție, am mers pe aleea de lângă
Turnul Kyarotto și am traversat încet piața pavată cu cărămizi.
Pe partea cealaltă, în față la Starbucks, vedeam prin ferestre o mulțime de oameni. O mamă a trecut pe lângă mine de mână cu băiețelul ei. Părea distractiv. Băiatul purta o caschetă de baseball verde. Mama s-a oprit și s-a uitat în ochii lui, a zâmbit și a zis: „Bravo! Am reușit”. Supermarketul era plin de lumină. Lume care venea, lume care pleca. Am adulmecat prăjeală și mi-am dat seama că nu mâncasem ca lumea toată ziua. Doar niște iaurt de dimineață. Eram prea agitată ca să mă gândesc măcar la masa de prânz. Mi-a venit în minte negul lui Onda. Am scuturat din cap, încercând să
alung imaginea, dar asta l-a făcut doar să crească în fața ochiului minții. Porii alungiți s-au încrețit, lăsând să se scurgă
un puroi gros, galben. Porii se înmulțeau. Zvâcneau ca niște gângănii negre, fluturându-și aripile și pândind dacă drumul e liber, gata să zboare în căutarea unui loc pe care să-și depună
ouăle. M-am oprit brusc, mi-am apăsat degetele stângace pe pleoape și mi-am simțit globii oculari mișcându-se sub arătătoare, apoi mi-am dus vârfurile degetelor la sprâncene, deasupra nasului. Nici un neg. Nu era nimic acolo – am oftat și mi-am umplut plămânii, ca și cum aș fi verificat dacă nu aveam vreo spărtură pe undeva, și am expirat lent, scoțând tot aerul din piept. Când am ridicat privirea am întâlnit ochii unei femei care venea drept spre mine. M-am uitat la ea în vreme ce se apropia. S-a oprit și s-a uitat și ea la mine. Câteva secunde am stat așa, scrutându-ne. Era Yuriko.
Yuriko a făcut un mic semn cu capul și a mers mai departe spre stație. M-am răsucit și m-am uitat după ea, apoi m-am pomenit c-o urmez. Nu prea știam ce m-a făcut să mă iau așa după ea. Presupun că a fost un impuls. Ținând strâns cureaua
genții, am grăbit pasul.
Yuriko purta o rochie neagră cu mâneci scurte și mocasini negri și avea atârnată de umărul stâng o geantă neagră. Gâtul și brațele slabe erau tulburător de palide, iar părul ei negru era prins într-o coadă de cal, întocmai ca atunci când o cunoscusem, la simpozion. Mergea drept înainte, fără să-și schimbe poziția capului.
La început m-am întrebat ce făcea pe acolo, dar mi-am amintit repede ce-mi spusese Aizawa, că ea locuia la doar zece minute de stația Sangenjaya. Yuriko a traversat Bulevardul Setagaya, a trecut pe lângă centrul de karaoke la care tocmai fusesem, a traversat pe sub Șoseaua 246 și a pornit pe o alee strâmtă. După câteva cotituri am ajuns la o galerie comercială.
Câțiva tineri beți zbierau în fața unui minimarket, în vreme ce peste drum, în fața unei săli de spectacol, niște aspiranți la titlul de vedete rock stăteau lângă cărucioare vârfuite cu microfoane și chitare, făcând fotografii cu telefoanele. Yuriko a trecut drept printre ei, practic atingându-i, ca și cum nici măcar nu le-ar fi observat prezența. Ochii îmi erau lipiți de ceafa ei. Mă țineam după ea la vreo șase-șapte metri.
Galeria s-a terminat la intersecția a trei drumuri, nu se vedea nimeni. La drogheria mare din colț se pregăteau de închidere, ducând în magazin cărucioare cu hârtie igienică și șervețele și loțiune de protecție solară. Yuriko mergea în ritm constant. Din spate, părea că se gândește fie la ceva foarte serios, fie la nimic. Ochii ei nu-și schimbau ținta, erau îndreptați spre locul în care o purtau picioarele.
Am ajuns într-un cartier unde străzile erau mult mai slab luminate. În timp ce cobora o pantă lină, Yuriko s-a oprit brusc, ca și cum și-ar fi dat seama de ceva, apoi s-a răsucit încet. M-am oprit și eu din mers. De la acea distanță era greu să-i văd fața, dar, judecând după poziția ei, de-abia acum își dăduse seama că o urmăream. De la vreo cincisprezece metri, Yuriko s-a uitat la mine și eu m-am uitat la ea. Mi-am închipuit c-o să vină să mă întrebe de ce mă țineam după ea, dar s-a întors fără o vorbă și a mers mai departe. La fel am făcut și eu.
În sus, pe stânga, dincolo de o clădire mică din cărămidă
se zărea un parc. Pe panoul de afișaj din față, ruginit acolo
unde se cojise vopseaua albă, erau anunțuri legate de diverse evenimente. În mod clar, acea clădire era o bibliotecă. Parcul era destul de mare. Copaci mari aruncau umbre mai adânci pe pământ. Am simțit o adiere, iar crengile și frunzele și umbrele s-au legănat și s-au mișcat ca și cum ar fi fost vii. Un leagăn gol stătea sub o lumină slabă. Spre mijlocul parcului era o colină peste care domnea un copac splendid. Nu-mi dădeam seama din ce soi era, însă crengile și frunzele profilate pe cerul jos și înnorat păreau decupate din carton negru.
Drumul a ajuns la forma unui T, iar Yuriko și-a schimbat direcția și a intrat în parc.
Eram la numai câteva minute distanță de zarva galeriei comerciale, dar în jurul nostru era liniște. Era noapte, sigur, dar la început. Ar fi trebuit să fie tot felul de zgomote, dar era ciudat de liniștit, ca și cum scoarța tuturor copacilor, pământul, pietrele și bogăția frunzelor ar fi absorbit toate sunetele și și-ar fi ținut răsuflarea. Yuriko s-a dus drept la un șir de bănci din cealaltă parte a parcului și s-a așezat. M-am apropiat, dar nu prea mult, privind-o.
Ea a fost prima care a vorbit.
— De ce mă urmărești?
Am înghițit în sec și am dat din cap de câteva ori, dar nu ca un fel de răspuns. Era ca și cum șira spinării șovăia, nu putea să-mi susțină greutatea capului. Jumătate din fața lui Yuriko prindea lumina de departe, lăsând cealaltă jumătate să
se răcească în umbră. Pleoapele și buzele n-aveau culoare și nu se vedeau pistruii de pe obraji. Nasul ascuțit îi arunca o umbră pe mijlocul feței. Îmi simțeam transpirația pe spate și la subsuori. O durere care zvâcnea îmi încleștase tâmplele.
Aveam buzele uscate.
— E vorba despre Aizawa? m-a întrebat.
Am clătinat din cap fără să stau prea mult pe gânduri, însă
nu prea știam ce să-i răspund. Habar n-aveam de ce mă
