Era deja spre sfârșitul lui iunie. Nori de cărbune atârnau peste oraș încă de dimineață, iar tunetul se auzea mârâind ca o fiară
uriașă. Deși intraserăm de ceva timp în sezonul ploios, în afară
de o burniță scurtă cele mai multe zile fuseseră doar înnorate.
Întâlnirea era la ora 19:30. Aș fi vrut să ne vedem ziua, însă
Onda nu putea. De vreme ce eu alesesem zona și data, am făcut un compromis și am acceptat.
În mod potrivit pentru un local care are în nume „Miami”, interiorul avea din loc în loc palmieri artificiali. Mult inferior restaurantelor obișnuite. Clienții erau din toate categoriile.
Studenți, salariați, adolescente, doamne ieșite la cină. De tot felul, doar copiii lipseau. Oamenii din sală se jucau cu telefoanele, râdeau tare, își savurau cafeaua, mâncau spaghete. Nimeni nu se sinchisea cine șade alături, iar unele cupluri nu păreau să-și dea seama că sunt împreună. Toți erau treji, sau cel puțin aveau ochii deschiși, dar nu păreau deloc conștienți de ce se petrecea în jur. Cel puțin asta era o ușurare.
Îi spusesem lui Onda că mă numeam Yamada, că aveam să fiu îmbrăcată cu o bluză bleumarin și că părul tuns bob îmi ajungea până la umeri. Onda a spus că era de statură medie și avea o tunsoare normală, deasupra urechilor, dar să nu-mi fac griji că nu-l găseam. Avea să mă găsească el.
Trecuse exact o lună de când i-am răspuns.
Pe când ne tot scriam și încercam să stabilim detaliile, de mai multe ori aproape că am renunțat. Dar m-am convins singură să o fac, spunându-mi că Shibuya era plină de lume, așa încât, dacă lucrurile luau o întorsătură bizară, pur și simplu puteam să strig după ajutor, și apoi nu era nimic ciudat ca doi oameni care nu se cunosc între ei, într-un oraș de oameni care nu se cunosc între ei, să se întâlnească la o ceașcă
de ceai.
Am ajuns cu cincisprezece minute mai devreme. Un soi necunoscut de neliniște îmi crispa toți mușchii. Măselele mi se încleștaseră așa de tare, că scrâșneau. Obrajii și tâmplele îmi zvâcneau. Fiecare minut parcă nu se mai sfârșea. Habar n-aveam unde trebuia să șed sau ce să fac. M-am străduit din răsputeri să revin cu picioarele pe pământ, să încerc să mă
destind. „Totul e în ordine, mi-am zis. Ce am de pierdut? Poate că n-o să iasă nimic, dar nu strică să încerc”. Am făcut tot ce-am putut să intru în atmosferă, dar nu-mi puteam dezlipi ochii de ușă, așa că am scos telefonul și mi-am verificat e-mailul. În luna aceea Aizawa mă bombardase cu e-mailuri.
În schimb, eu îi trimiteam emoticoane în loc de răspunsuri reale. Și Rika îmi trimitea mesaje, chestii ușoare, dar și ei îi răspundeam doar cu emoticoane. Nici un cuvânt de la Sengawa.
— Yamada?
Am ridicat privirea de parcă cineva mi-ar fi tras un pumn.
În fața mea stătea un bărbat. Onda era singurul care mi-ar fi zis Yamada și, probabil, singura persoană care să mi se adreseze, însă, cine știe de ce, nu mi-a picat fisa din primul moment. Purta un costum bleumarin cu dungulițe, lăbărțat, care-l făcea să arate ca un mic șef de pe la poliție, iar fruntea îi era plină de sudoare, ca și cum ar fi alergat până acolo. Cu toate că părul îi era, într-adevăr, tuns deasupra urechilor, fusese pieptănat pe spate și înțepenit cu o pomadă lipicioasă, astfel că nu prea era o tunsoare obișnuită. Nu era atât de statură medie, cât pântecos. Timp de o clipă am crezut, sau am sperat, că era un soi de greșeală, dar era el. Bărbatul ăsta era Onda.
Avea ochii șterși, inexpresivi, cu pleoape duble. Un neg uriaș era agățat de marginea unei sprâncene lăsate în jos.
Negul trebuie să fi crescut acolo de ani întregi, decolorat de trecerea vremii. Chiar și din partea cealaltă a mesei vedeam adunătura de pori alungiți. Chestia aia arăta ca o căpșună
mică, pe care timpul o făcuse cenușie. A trebuit să privesc în altă parte.
Sub haina cu dungulițe a costumului purta un tricou strălucitor de alb, cu logoul FILA, pe care îl dezvăluia din plin,
depărtându-și mult reverele. A tras scaunul de sub masă, s-a așezat și și-a șters fruntea cu manșeta cu dungulițe.
— Sunt Onda.
Vocea lui era destul de joasă și înăbușită.
Nici unul din noi n-a vorbit până ce a veni chelnerul și ne-a luat comanda.
Ceilalți clienți pălăvrăgeau de zor, dar nici un cuvânt nu ajungea la creierul meu. Am cerut un ceai cu gheață și Onda a zis:
— Vreau una dintre astea, arătând cu degetul cafeaua specială de pe meniul aflat pe masă. Apoi, vrând parcă să arate că nu-și pierdea timpul, mi s-a adresat: Așadar, hai să vorbim despre donarea directă. Yamada e un pseudonim, nu-i așa?
— Ăăă, da, am zis, un pic prea tare.
Prima lui mutare mă luase prin surprindere.
— Desigur. Confidențialitatea e importantă. Spui că lucrezi independent, dar ai o situație financiară mulțumitoare. Aici nu-i nici o problemă. Nu fumezi și nu bei. E corect?
— Da, am dat din cap, neștiind prea bine la ce întrebare răspund.
— Așa cum spuneam în mesajele noastre anterioare, nu pot să fiu făcut răspunzător mai târziu pentru nici o formă de sprijin financiar. Onda și-a acoperit gura și s-a uitat la mine prudent, ca o ghicitoare care-ți vede pe chip soarta. E limpede?
— Da.
— Bine. Păi, ăsta a fost interviul. Ai fost admisă.
— Cum așa?
— Fac asta de multă vreme. Chiar pot să-mi dau seama dintr-o privire.
Chelnerul ne-a adus băuturile. Onda a ridicat la buze cana aburindă cu cafea fără lapte și a sorbit din ea înainte să se fi putut răci un pic. Peste câteva clipe a vorbit iarăși:
— Acum, se poate proceda în mai multe moduri. În ultimă
instanță, alegerea e a ta, dar mai întâi aș vrea să te uiți la asta.
A scos din buzunarul hainei câteva foi de hârtie. Așa cum ai văzut, probabil, în documentele anexate la e-mail, n-am probleme de sănătate. Dar e altceva ce vreau să-ți arăt. E
