Oricum, ce face ea nu-i literatură. E ficțiune populară. E
gunoi. Ce scrie ea poate să scrie oricine. Sigur că e ușor de citit și-i face pe oameni să se simtă bine, dar proza ei e banală, fără
pic de originalitate. Există un motiv pentru care scoate cărți pe bandă rulantă. Aia nu-i literatură. Tu poți face lucruri mai bune. Dacă povestea ta se luptă cu tine, înseamnă că are inimă. Asta e tot ce contează. Ce rost are să scrii un roman pe care să-l isprăvești într-o lună-două? Lupta înseamnă ceva.
Înseamnă totul. Sunt aici pentru tine. Sunt cu tine. Lucrez la asta împreună cu tine. Povestea o să fie grozavă. Cred în tine.
Poți să scrii ceva ce nu poate nimeni altcineva. Sunt sigură de asta.
Sengawa a întins mâna și a încercat să mă prindă de braț.
M-am ferit, dându-i mâna deoparte, și am pornit repede spre
turnichete. Sengawa m-a strigat, dar n-am întors capul. Când mi-a rostit din nou numele eram deja la jumătatea scării. Pe peron, o frântură de muzică mi-a spus că trenul urma să
sosească. N-a trecut mult și a intrat mugind în stație. Am pășit înăuntru de îndată ce s-au deschis ușile, am găsit un loc și mi-am încrucișat brațele, ca să mă fac cât mai mică posibil.
După un anunț, ușile s-au închis. Când trenul a pornit, am văzut-o pe Sengawa pe geam. Se uita peste tot, încercând să
mă găsească. Privirile ni s-au întâlnit o fracțiune de secundă, dar am întors ochii și i-am închis strâns.
A trebuit să schimb de două ori trenul ca să ajung înapoi în Sangenjaya. N-aveam chef să merg acasă, dar n-aveam unde să mă duc. Mă simțeam groaznic. Furia și adrenalina îmi fulgerau prin vene, în vreme ce trupul mi se încingea tot mai tare. Mi-am dat seama că telefonul vibra. Presupunând că era Sengawa, nici măcar nu m-am uitat; totuși, când a zumzăit iar, după două minute, și încă de două ori după aceea, m-am silit să mă uit la ecran și am văzut că era Makiko.
Gândindu-mă că se întâmplase ceva, am sunat-o imediat.
Makiko ar fi trebuit să fie la lucru. Nu mă suna niciodată la ora asta. Şi, mai ales, nu de mai multe ori. Inima îmi galopa.
Fusese un accident? Se întâmplase ceva la bar? Diferite scenarii îmi zburau prin minte. „Dar stai”, mi-am zis. Dacă
Makiko mă sunase, trebuia să fie bine. Oare Midoriko pățise ceva? Sau poate că-i folosea altcineva telefonul ca să mă sune.
Pe când ascultam tonul de apel inima îmi bubuia așa de tare, că mă durea. A sunat de șase ori înainte să răspundă.
— Maki? am zis când s-a făcut legătura. E totul în ordine?
— Bună, Natsu. Era Makiko. Părea obosită. Ce e?
Am oftat ușurată. Încremenită, cu telefonul apăsat pe ureche. În câteva secunde, îngrijorarea s-a prefăcut în mânie.
— Maki, de ce nu ești la bar? Am crezut că s-a întâmplat ceva.
— E duminică. Sunt liberă.
Avea dreptate. Era duminică. Barul era închis.
— Totuși, sunt surprinsă. Ce se întâmplă?
— Nimic. Vii la sfârșitul lui august, așa-i? Mă întrebam unde vrei să mergem să mâncăm când vii. E un local
samgyeopsal1 foarte popular în Tsuruhashi, ce zici? Se spune că e uluitor.
— Ăăă, trebuie să hotărâm acum?
— Păi, nu. Nu prea, dar e amuzant să vorbim despre asta…
Deci, ești ocupată? Cum merge lucrul? Termini cartea?
— Cartea? Nu prea mă gândesc la asta în acest moment.
Mi-era greu să-mi păstrez tonul nepăsător.
— Şi atunci la ce te gândești? m-a tachinat Makiko.
— La copii, am zis.
— Ai cui copii?
— Ai mei.
— Natsu! a strigat ea cât o ținea gura. Ești însărcinată?
Am vrut să-i spun că da, dar m-am stăpânit.
— Nu, adică nu încă, dar o să fiu.
— Te vezi cu cineva?
— Nu.
