Am mai mâncat din curry. Rika i-a făcut Kurei trei onigiri1
și a așezat-o la masă. Apoi eu și Kura ne-am întors în camera cu tatami și am cântat la pianul ei de jucărie, în vreme ce Sengawa și Rika discutau despre muncă.
— Poate că e vremea să plecăm, a zis Sengawa.
M-am uitat la ceas. Trecuse un pic de opt.
— La urma urmei, e zi de lucru, a continuat ea. Kura nu trebuie să meargă la grădiniță? Pariez că cineva trebuie să facă
baie.
Oricât de mult îmi doream să nu mă despart de Kura, cuvântul „grădiniță” m-a convins că era vremea să plec.
Băusem multă bere; și, chiar dacă recunosc că eram cherchelită, mă simțeam bine din cu totul altă pricină. Nu cred că mai fusesem atât de fericită în ultimii zece ani.
— Îți mulțumesc, îți mulțumesc pentru seara asta, i-am spus Rikăi din prag. M-am simțit minunat.
Aerul serii era cald și plăcut. Eram într-o dispoziție grozavă. O forță necunoscută îmi izvora din stomac, ca și cum un balon mi-ar fi urcat spre gât. Inima părea că o să-mi sară
din piept. Mi-am amintit o scenă ca asta dintr-o povestire a lui García Márquez, în care un tip, presupun că patriarhul familiei, are o criză de gută groaznică, la picioare, și nu-și poate stăpâni gemetele, dar când țipă în noaptea caraibiană, țipetele devin o arie. Exact așa mă simțeam. Cu excepția faptului că în loc de gută, eram plină până la refuz de un sentiment care nu poate fi descris decât ca extaz. „Pot să fac asta. Ce mă oprește?
Cui îi pasă cine e tatăl, câtă vreme copilul e al meu?” Pentru
1 Bilă de orez, adeseori învelită în alge.
prima dată în viața mea, simțeam că am puterea să fac orice.
— Mă simt ca García Márquez, i-am spus Sengawei pe drum spre stație.
După o pauză lungă, a zis pe un ton plat:
— García Márquez? Nu pricep.
Ceva nu era în ordine. M-am întrebat dacă nu cumva Sengawa avea impresia că Rika îi respinsese punctul de vedere. Am decis să nu las asta să mă supere. Eram înconjurată de un cer azuriu caraibian. Inima îmi plesnea, eliberând aripi mari și albe, și mă pregăteam să zbor peste adâncurile atotputernice.
Ne luam rămas bun în fața turnichetelor când Sengawa m-a oprit.
— Hei, Natsuko… Când m-am răsucit spre ea mi-a spus: Ştiu că știi deja asta, dar n-o lua în serios. Pe Rika, vreau să
zic. Era beată turtă. Încearcă doar să pună paie pe foc.
— Adică despre copii? Mie mi s-a părut că tot ce spune are sens.
— Nu te mai prosti. Sengawa a oftat condescendent. Bănci de spermă? Serios? Ce-i asta, un film științifico-fantastic de școală veche?
Obrajii îmi ardeau pe dinăuntru. N-am fost în stare să scot nici o vorbă.
— E oribil, a spus ea batjocoritor. Dar hei, dacă vrei să ai un copil în felul ăsta, nu te sfii.
Mi-am înghițit saliva, apoi am zis:
— Ai dreptate. Eu hotărăsc.
— Cum merge romanul, Natsuko? a pufnit Sengawa. Ce te face să crezi că poți avea un copil de una singură? Nu poți nici măcar să te ții de munca ta. N-ai putea niciodată să te descurci în postura de mamă, a continuat ea râzând. Uită-te un pic la tine. Gândește-te la bani. Gândește-te la muncă… Ştii ce greu e în zilele astea pentru doi părinți care muncesc să crească un copil? Chiar dacă este ceva adevăr în vorbele Rikăi, tu nu ești Rika. Ea are o mulțime de cititori, nu trebuie să-și facă griji în privința banilor. Zice că n-o interesează bărbații, dar, dacă se răzgândește vreodată, are de unde să aleagă. Nu la fel stau lucrurile cu tine. Nu te cunoaște nimeni, și cine știe ce-o să ți
se întâmple mâine. Ești leneșă și ești iresponsabilă. Nu semeni deloc cu Rika.
— Nu cred asta, a fost tot ce-am putut să îngaim. Nu știi nimic despre mine.
Am stat acolo o vreme, fără să spunem nimic.
— Poate că ai dreptate. Poate că nu știu. Sengawa a clătinat din cap. Dar știu că tu ai talent. Măcar atâta știu, Natsu. N-ai lucruri mai importante la care să te gândești? E
tot ce vreau să spun. Ai lucruri mai importante de făcut. Te presez așa doar ca să te pun în mișcare.
Sengawa a făcut un pas spre mine. Eu am făcut un pas înapoi.
— Încerc să te ajut, mi-a zis peste câteva clipe. Ai în tine ceea ce trebuie ca să fii o mare scriitoare. Nu-ți irosi harul.
Toată lumea trece prin crize de inspirație. Important e să mergi mai departe, Dacă vrei să scrii, trebuie ca asta să-ți umple viața. Păi, știai asta când ai început, nu?
Mă uitam la vârfurile rotunde ale pantofilor ei. Nimic de spus.
— Cum o să te ajute faptul că ai un copil? Vino-ți în fire!
Copii. Ştii ce plicticos sună în gura ta? Marii scriitori, bărbați și femei deopotrivă, n-au niciodată copii. Când scrii, în viața ta nu-i loc pentru asta. Trebuie să te duci acolo unde te poartă
poveștile tale. O datorezi scrisului tău. N-o asculta pe Rika.
